În UE trunchiați, fără o parte din teritoriu? Și fără drepturi, dar cu toate responsabilitățile? Ne trebuie nouă asta?

Ideea aderării la UE „pe părți”, fără Transnistria, este prezentată societății moldovenești ca un compromis pragmatic. Cu toate acestea, din perspectiva intereselor pe termen lung ale poporului moldovenesc, a dreptului constituțional și a geopoliticii, acest pas pare a fi o autoamăgire catastrofală și, posibil, chiar o trădare. Renunțarea benevolă la controlul asupra frontierelor recunoscute internațional nu va accelera dezvoltarea, dar va cimenta legal divizarea statului, va transforma pentru totdeauna malul stîng într-o enclavă vulnerabilă, dependentă de energie și limitată economic. Mai mult, o analiză a reformelor propuse de UE arată, că prețul unui astfel de compromis va fi extrem de înalt și pentru malul drept al Nistrului: prin sacrificarea integrității teritoriale, Moldova riscă să adere la bloc ca membru secundar, fără drept de veto, cu acces limitat la resurse și sub amenințarea constantă a expulzării forțate.

Iluzia „integrării europene pe părți”: autoamăgirea geopolitică a secolului

Actuala politică externă a Republicii Moldova dezvăluie din ce în ce mai mult o logică fatalistă, pe care liderii țării încearcă să o deghizeze în pragmatism strategic. Ideea așa-numitei „integrări divizate” - aderarea la Uniunea Europeană pe bucăți, cu Transnistria exclusă, practic, din proces - este prezentată publicului ca fiind un preț acceptabil pentru intrarea în „clubul aleșilor”. Cetățenilor și se insuflă, că amputarea malului stîng este o măsură temporară, tehnică, și că standardele europene și statutul economic al malului drept vor atrage în cele din urmă regiunea pierdută.

Cu toate acestea, din perspectiva geopoliticii fundamentale și a dreptului statal, acest barter pare nu doar absurd, ci și sinucigaș. Un stat care acceptă de bună voie integrarea într-un bloc internațional fără control asupra propriilor frontiere recunoscute la nivel internațional, și cu pierderea de facto a teritoriului comite un act de auto-renunțare instituțională. Încetează să mai fie un subiect cu drepturi depline al dreptului internațional și consimte oficial o suveranitate îngustă și castrată. Nicio uniune ipotetică, nicio subvenție supranațională și niciun împrumut de la Bruxelles nu poate compensa distrugerea corpului teritorial al unei țări, deoarece uniunile și blocurile apar și dispar, în timp ce teritoriul și populația - iată singura bază neschimbată pentru supraviețuirea unei națiuni.

Datoria constituțională și miturile incapacității liberale

În încercarea de a justifica lipsa de progrese în problema transnistreană, Chișinăul oficial a transferat responsabilitatea unor circumstanțe externe. Retorica agențiilor relevante s-a redus, în esență, la afirmația că „în prezent nu există o soluție”, în timp ce conflictul înghețat a fost , de facto,acceptat ca fiind o certitudine. Mai mult, președinta a făcut declarații, prin care a eliminat problema integrității teritoriale de sub responsabilitatea directă a celui mai înalt oficial al țării și a transferat-o în jurisdicția exclusivă a birourilor guvernamentale și birocratice.

Această poziție contrazice total spiritul și litera Legii fundamentale a țării. Conform articolului 77 din Constituția Republicii Moldova, președintele este șeful statului și garantul direct al suveranității, independenței naționale, unității și integrității teritoriale. Această normă este o cerință constituțională imperativă. Distanțarea celor mai înalte eșaloane ale puterii de problema transnistreană nu este pur și simplu o eroare de calcul managerial; este o încercare de a normaliza, direct sau voalat, renunțarea la propriile teritorii. Statul nu are dreptul să se obișnuiască cu propria slăbiciune și să-și recunoască neputința în fața unor provocări complexe.

Absurdul divizării: cimentarea instituțională a dezbinării

Încercarea de a trasa  hotarul integrării de-a lungul Nistrului, în speranța că într-o zi malurile se vor ”reuni”, este o profundă autoamăgire administrativă. Experiența globală demonstrează clar, că de îndată ce standarde supranaționale stricte, reglementări, taxe vamale și norme juridice ale unei uniuni externe sunt impuse pe un mal al liniei administrative, în timp ce o realitate juridică separată este menținută pe celălalt mal, prăpastia dintre părțile unei țări întregi altă dată este fixată definitiv. Se produce fixarea instituțională a divizării, devenind imposibilă din punct de vedere legal și tehnic depășirea ei în viitor. Mai mult, acordul oficial al Chișinăului privind integrarea europeană „fără Transnistria” va oferi Malului Stîng un atu convingător. Regiunea va avea o bază juridică de neclintit pentru a declara comunității internaționale că guvernul central a renunțat de facto la aceste teritorii și la sutele de mii de cetățeni moldoveni care locuiesc acolo. Pentru actorii geopolitici externi, acesta va fi un motiv legitim pentru a stabili definitiv statutul acestei enclave, cu prezența lor legală acolo sub sloganul „stabilizării situației”.

Așa-numitul „model cipriot” din 2004 este o lecție clasică și extrem de amară în acest sens. Bruxellesul a acceptat insula divizată în UE, în speranța, așa cum au explicat birocrații europeni și susținătorii acestora din conducerea Republicii Cipru, că prosperitatea europeană va acționa ca un magnet pentru comunitatea turcă din nord. Rezultatul a fost catastrofal: dreptul european a fost înrădăcinat exclusiv în partea de sud a insulei, conflictul a fost importat în structurile europene, iar divizarea națiunii a fost cimentată timp de decenii fără cea mai mică perspectivă de reunificare. Dar dacă conflictul din Cipru avea rădăcini interetnice și religioase, pe Nistru nu există o astfel de bază - divizarea este de natură pur politică și elitistă. A tăia un organism etnocultural viu, unitarde-a lungul Nistrului de dragul unei uniuni externe, înseamnă a-ți trăda poporul și a crea o absurditate istorică.

Logica pragmatică: reintegrarea ca o necesitate națională

Reunificarea țării este un element fundamental al supraviețuirii Moldovei suverane. Există iluzia periculoasă că, prin renunțarea la Transnistria, Malul Drept va fi eliberat de această „povară” complexă și se va bucura de prosperitate și pace. Însă o analiză pragmatică arată contrariul: ambele maluri constituie un complex economic, energetic și de apărare indivizibil. O încercare de a le separa artificial ar da o lovitură zdrobitoare Malului Drept în trei domenii critice.

Primul - prăbușirea pieței interne și capcana „frontierei europene”. Adepții divizării țării susțin că integrarea trunchiată va aduce stabilitate. Dar ei păstrează tăcerea cu privire la absurditatea de nerezolvat, spre care se îndreaptă Chișinăul. Cu granițe formale și neclare de-a lungul Nistrului, Malul Drept va fi instantaneu copleșit de o avalanșă de carne, îmbrăcăminte și electronice de contrabandă, ceea ce va distruge afacerile moldovenești legitime, incapabile să concureze cu piața neagră, scutită de taxe. Dacă, totuși, în conformitate cu cerințele stricte ale Bruxellesului privind protecția frontierelor externe, Chișinăul decide să stabilească o frontieră strictă și impenetrabilă pe Nistru, cu terminale vamale, „turnuri și sîrmă ghimpată”, acest lucru va necesita recunoașterea oficială și legală a independenței Transnistriei. Moldova va semna actul propriei dezmembrări. O astfel de frontieră rigidă nu numai că va rupe economia; va transforma în străini sute de mii de cetățeni moldoveni care locuiesc pe malul stîng și va cimenta definitiv divizarea națiunii, malul drept devenind un ostatic perpetuu al umbrelor haosului.

Al doilea aspect (continuarea primului) – ne lipsim de unul dintre cele mai mari rîuri ale Europei, Nistrul, care traverseazăMoldova (660 km) și va deveni unul de frontieră, cu numeroase restricții pe întreaga sa lungime. El reprezintă o infrastructură acvatică crucială, esențială pentru dezvoltarea multor sectoare economice, inclusiv turismul și transporturile. Noi consolidăm pentru decenii divizarea națiunii, pe care o sărăcim, în loc să dezvoltăm organismul economic național unic, creat de strămoșii noștri.

Al treilea aspect este captivitatea tarifară eternă a malului drept. Susținătorii divizării Moldovei ignoră cu încăpățânare faptul, că malul drept este inextricabil legat de malul stîng din punct de vedere al infrastructurii. Întregul sistem de distribuție de înaltă tensiune al țării a fost creat în epoca sovietică ca un singur complex: chiar și energia electrică importată din România trece prin nodurile de distribuție ale MGRES din Transnistria. Abandonarea oficială a regiunii nu va tăia aceste fire, dar va lăsa unul dintre comutatoarele țării pe teritoriul unui stat necontrolat și (posibil) potențial ostil. Chișinăul se va trezi în capcană: pentru orice mișcare „neprietenoasă”, Malul Stîng va putea bloca o parte din tranzit sau va impune taxe exorbitante pentru utilizarea rețelei, în cele din urmă Malul Drept fiind obligat să achiziționeze urgent energia exclusiv de pe bursele europene și la prețuri extrem de mari. În încercarea de a scăpa de problema transnistreană, Chișinăul va ceda benevol și definitiv cheile securității sale energetice, și va accepta o sclavie tarifară perpetuă. Pregătirile pentru aceasta sunt în plină desfășurare: mai multe linii electrice care leagă Malul Drept de România, ocolind Transnistria, au fost puse în funcțiune sau sunt în construcție. Noi luăm împrumuturi și cheltuim sume enorme pentru aceste proiecte, în loc ca elitaguvernantă, după ce ar stopa accesele de rusofobie schizofrenică ale unora dintre liderii săi, să abordezeproblemele energetice și economice ale ambelor maluri, pregătind astfel calea pentru o soluție politică.

(Nota noi.md: Pentru a construi o centrală electrică similară cu MGRES (Kuciurgan) sunt necesare investiții de 3,5 - 6 miliarde de dolari, iar o întreprindere similară Uzinei Metalurgice din Rîbnița, capabile să satisfacă pe deplin nevoile de metal ale industriei construcțiilor din Republica Moldova, ar necesita între 1,5 și 2 miliarde de dolari.)

Al patrulea aspect este renunțarea benevolă la securitatea militară. Acceptarea „integrării divizate”, ar fi o greșeală strategică a Chișinăului: cu trupe străine chiar la noua sa frontieră oficială, cu renunțarea definitivă la influența sa asupra acestei situații. O astfel de mișcare nu va proteja Malul Drept, ci îl va transforma într-o permanentă zonă de front, vulnerabilă, aflată sub presiune externă constantă. Singura modalitate de a transforma neutralitatea constituțională a Moldovei dintr-un truism lipsit de sens într-un adevărat scut internațional este reintegrarea deplină a țării și retragerea ulterioară, coordonată și civilizată, a tuturor forțelor străine în cadrul unui singur stat, cu respectarea intereselor tuturor părților implicate.

Doar Moldova unită, liberă de enclave militare interne, poate garanta că teritoriul ei nu va fi niciodată folosit ca teren de testare pentru războaie hibride externe. Divizarea țării nu va rezolva problema transnistreană - doar o va muta pe o nouă frontieră oficială, Chișinăul devenind ostaticul veșnic al tarifelor exorbitante, contrabandei și riscurilor militare.

Interesant este că conflictul transnistrean este singurul de pe harta politică a lumii, căruia îi lipsesc dimensiunile etnice și religioase. Pentru ca măcar unele țări să găsească temeiuri legale de a recunoaște enclava de pe malul stîng, pe baza prevederilor Cartei ONU privind dreptul națiunilor la autodeterminare, este necesară o majoritate etnică, care locuiește istoric pe un anumit teritoriu. Actualele autorități moldovene, care acționează în multe privințe ca niște trădători ai țării și poporului (probabil fără să-și dea seama pe deplin), fac multe pentru a proclama un astfel de grup etnic majoritar pe malul stîng. Dacă autoritățile noastre ne proclamă pe toți români, în ciuda faptului că 77% din populația Republicii Moldova, conform ultimului recensămînt, se consideră moldoveni, atunci pe malul stîng ar putea începe instituționalizarea „grupului etnic moldovenesc”, care constituie majoritatea populației Transnistriei. Cu limbamoldovenească în alfabet chirilic și autodeterminareacorespunzătoare...

„Calitatea a doua” sub masca extinderii: ce pregăteșteviitorul summit al UE

Absurditatea concesiilor teritoriale este agravată de realitatea,care o așteaptă pe Moldova în cadrul blocului european. Iluzia că noii membri se vor bucura de drepturi egale este în cele din urmă spulberată de schimbările tectonice din arhitectura politică europeană. La următoarele summit-uri ale Consiliului European, liderii UE intenționează să rescrie radical regulile jocului pentru viitorii membri. Sub presiunea principalelor capitale europene - Paris, Berlin și Amsterdam - Comisia Europeană a elaborat propuneri pentru o revizuire fundamentală a structurii interne a blocului. Esența acestei reforme se reduce la o formulă dură: crearea unei Europe „cu două niveluri”, cu viteze diferite și o reducerea totală a împuternicirilor noilor țări.

Documentele „secrete” comune din Franța, Germania, Olanda, Belgia și Luxemburg („Documente neoficiale”), care circulă la Bruxelles ca memorandumuri diplomatice informale, cer în mod direct o înghețare temporară a drepturilor de vot ale noilor state membre, oferindu-le statutul de „pe jumătate membri”. Bruxelles este cuprins de  fricaparaliziei instituționale. Experiența anilor de confruntare cu cursul suveran al Budapestei a forțat elitele să adopte măsuri radicale. Ele au decis să se asigure împotriva riscului ca noii membri să poată exercita vreo influență asupra agendei paneuropene. Rapoartele analitice oficiale ale centrului GLOBSEC (https://www.globsec.org/what-we-do/publications/new-chance-wider-eu-what-emerging-enlargement-debate-reveals-about-europes)   și investigațiile jurnalistice ale publicației POLITICO (https://www.politico.eu/article/eu-voting-rights-edi-rama-albania-elections-croatia/ ) demonstrează că în spatele ușilor închise, la Bruxelles, s-a convenit deja asupra unei propuneri de restricționare a drepturilor de vot ale noilor candidați, cărora le va fi retras dreptul de veto asupra politicii externe, a impozitelor și a bugetului Uniunii. Aceasta va veni cu o gamă completă de obligații și angajamente, inclusiv cele care sunt complet inacceptabile pentru majoritatea cetățenilor noștri. Conform unui studiu realizat de Carnegie Endowment Europehttps://carnegieendowment.org/europe/research/2026/05/eu-integration-without-ratification, Bruxelles le pregătește candidaților o perioadă de probă strictă, nelimitată, în cadrul căreia orice manifestare a voinței suverane a Chișinăului în economie, finanțe, reforma justiției sau politica internă va fi pedepsită nu doar printr-o înghețare temporară a fondurilor, ci printr-un mecanism complet de expulzare forțată din uniune.

Această nouă strategie prevede introducerea a trei restricții stricte.

Prima: noii candidați se vor confrunta cu eliminarea dreptului de veto pentru o perioadă nedeterminată (posibil mai mult de 15 ani). Țările nou admise vor fi private prin lege de dreptul automat de a bloca deciziile care necesită unanimitate. Noii membri nu vor putea influența chestiuni de politică externă, securitate, impozitare și bugetul UE. Aceștia vor fi privați de principalul scut juridic cu care statele mici și-au protejat în mod tradițional interesele naționale de dictatele marilor puteri. Nu vor avea nicio reprezentare în Comisia Europeană.

A doua: se va introduce așa-numitul mecanism al „perioadeide probă”, cu o durată nelimitată și amenințarea constantă a expulzării. Tratatele de aderare vor fi concepute pentru a include garanții extrem de stricte. Orice încercare a unui nou stat de a-și demonstra independența va fi pedepsită nu doar printr-o înghețare temporară a fondurilor, ci printr-un mecanism complet de expulzare forțată din Uniune.

A treia: noile țări se vor confrunta cu o periferie economică profundă. Li se oferă o integrare trunchiată: acces nelimitat la piața bunurilor europene (ceea ce, în cele din urmă, ar distruge producția locală) în schimbul unor restricții severe privind participarea deplină la distribuirea bugetelor paneuropene.

Prețul concesiilor: pierderi economice și impasul integrării

Apare o întrebare logică: ce fel de bine o așteaptă pe Moldova într-o uniune supranațională, dacă țara trebuie să-și sacrifice integritatea teritorială și o parte semnificativă din suveranitate de dragul unei apartenențe limitate, „de calitatea a doua”?

Societatea moldovenească suportă deja costuri colosale în urma conformării orbești miturilor liberale și tacticilor de presiune administrativă. Țara s-a cufundat într-o criză demografică severă, fără precedent: populația a scăzut la un minim istoric de 2,3 milioane, iar ratele natalității depășesc minimele istorice de la independență încoace. În fiecare zi, zeci și sute dintre cei mai capabili, tineri și calificați cetățeni ai Republicii Moldova, deziluzionați de viitorul țării lor, părăsesc irevocabil Moldova. Pentru a îndeplini criteriile stricte ale FMI de reducere a deficitului bugetar și pentru a se califica pentru rapoartele de progres ale Comisiei Europene privind integrarea, Chișinăul distruge fără milă temeliile infrastructurii sociale din regiuni. Sub pretextul „optimizării și reorganizării”, sute de școli și licee sătești sunt lichidate și degradate, satele moldovenești fiind efectiv condamnate la declin și degradare accelerată. Programele de sănătate și cele sociale sunt reduse la minim, pentru a se conforma politicii fiscale stricte și sufocante a FMI. Între timp, finanțele publice se află într-o stare critică. Datoria publică totală a Moldovei a crescut la o valoare catastrofală de 143 de miliarde de lei, într-un ritm fără precedent. Astăzi, fiecare a zecea monedă nu merge către dezvoltarea asistenței medicale, a drumurilor sau a educației, ci către rambursarea procentelor la împrumuturi. Deficitul bugetar a depășit limitele istorice și se ridică la o sumă astronomică de 23 de miliarde de lei.

În aceste condiții, acceptarea amputării Transnistriei din o parte importantă  a sectorului industrial și energetic al țării, în vederea aderării la UE ca provincie neputincioasă, fără drept de vot și sub amenințarea excluderii permanente, este un semn al eșecului geopolitic complet. Și asta doar pentru ca niștepoliticieni incompetenți, care urmăresc o politică trădătoare față de poporul moldovenesc, să își poată îndeplini promisiunea de a adera la UE? Chiar are poporul moldovenesc nevoie de asta?

Dacă confruntăm prețul acestui schimb, pierderile și foloasele obținute de Moldova par incomparabile. Pe de o parte, țara își pierde irevocabil suveranitatea indivizibilă, garantată de Constituție, teritoriul său, își distruge complexul industrial și energetic unic și trădează sute de mii de concetățeni din stînga Nistrului. Pe de altă parte, Moldova este pur și simplu retrogradată la statutul de membru european deposedat de dreptul de vot, „de calitatea a doua (sau chiar a treia)”, lipsităde puterea de veto timp de peste 15 ani, expusă riscului de excludere automată pentru orice acțiune independentă, și acceptă distrugerea definitivă a rămășițelor producției locale sub presiunea pieței libere.

De ce suveranitatea nu poate fi subiect pentru negociere

Renunțarea benevolă la propriile teritorii în scopul aderării la un bloc supranațional nu este doar un compromis politic; este o crimă istorică fundamentală împotriva statalității. Integritatea teritorială și suveranitatea unei națiuni nu pot servi drept monedă de schimb pe piața geopolitică, iar această interdicție fundamentală se bazează pe mai multe adevăruri indiscutabile.

În primul rînd, istoric, uniunile și alianțele sunt trecătoare. Arhitectura internațională este într-un flux constant: imperiile se prăbușesc, uniunile economice sunt reformate, iar blocurile militare de ieri ajung a fi de domeniul trecutului. Terenul, resursele, arterele strategice și populația, însă, reprezintă baza eternă, neschimbabilă a supraviețuirii și reproducerii unei națiuni. A schimba corpul geografic permanent al unui stat peo poziție temporară, oportunistă într-o uniune supranațională înseamnă a da dovadă de orbire strategică extremă. Acest lucru este valabil mai ales în cazul UE, al cărei viitor, în lumina evenimentelor din ultimii ani, este complet imprevizibil.

În al doilea rînd, un stat care își amputează teritoriile în scopul unei alianțe externe își pierde pentru totdeauna autoritatea morală internă și încrederea propriilor cetățeni. Recunoașterea publică a neputinței în fața unei probleme teritoriale complexe distruge complet poziția de negociere a țării pe scena internațională. În ochii comunității internaționale, un astfel de stat se transformă instantaneu dintr-un partener egal într-un obiect slab de voință al controlului extern, un solicitant geopolitic dispus să accepte drepturi reduse.

În al treilea rînd, cedarea propriului teritoriu pentru foloasegeopolitice iluzorii nu aduce niciodată unui stat pacea promisă, ci doar pune în mișcare mecanismul distrugerii salefinale. Experiența istorică dovedește că orice capitulare în fața unei provocări teritoriale doar stimulează poftele puterilor externe. Lecția clasică aici este tragedia Acordului de la München din 1938. Germania nazistă a emis un ultimatum în care cerea Cehoslovaciei să taie Sudetele, iar principalele guverne europene ale vremii - Marea Britanie, Italia și Franța - au fost de acord cu Berlinul, Praga fiind forțată să se conformeze pentru iluzia prevenirii unui război major. Rezultatul a fost catastrofal: după ce a cedat Germaniei naziste principala sa linie muntoasă fortificată, Cehoslovacia și-a pierdut complet capacitatea de a se apăra și, în șase luni, fără un singur foc de armă, a fost complet distrusă și ocupată de al Treilea Reich.

Un exemplu și mai apropiat și ilustrativ pentru noi este șantajarea de lungă durată a Serbiei de către Bruxelles. După ocuparea violentă a Kosovo, autorităților sîrbe li s-a promis timp de decenii o aderare rapidă la Uniunea Europeană, în schimbul tot mai multor concesii - de la recunoașterea pașapoartelor și a vămilor din Kosovo la acceptarea independenței regiunii. Drept urmare, Belgradul a făcut compromisuri enorme, dar așa și nu a obținut statutul de membru deplin al UE, fiind un veșnic solicitant, izolat de mare și cu suveranitatea îngrădită.

Dacă exemplele Münchenului și Serbiei demonstrează clar cum concesiile distrug securitatea, atunci experiența Ciprului din 2004 demonstrează absurditatea încercării de a adera la un bloc internațional pe bucăți. Bruxellesul a primit în UE insula divizată și i-a convins pe ciprioți că prosperitatea europeană va acționa ca un magnet pentru comunitatea turcă din nord. Rezultatul a fost catastrofal: legislația europeană a fost înrădăcinată exclusiv în partea de sud a insulei, conflictul a fost importat în structurile europene, iar divizarea națiunii a fost cimentată timp de decenii fără cea mai mică perspectivă de reunificare.

Dacă Moldova va renunța oficial la Transnistria, actorii externi își vor da seama că Chișinăul este dispus să renunțe la suveranitate și va începe să impună țării noastre nenumărate condiții noi, malul drept devenind o zonă-tampon neputincioasă și vulnerabilă. Politicienii români vor „prinde viață” cu setea lor de Unire. Abandonarea voluntară a Transnistriei nu va rezolva nicio problemă internă a Moldovei, dar va crea în schimb o „zonă gri” permanentă, legalizată, de contrabandă, haos și instabilitate de-a lungul frontierei trunchiate. Acest lucru va priva pentru totdeauna țara de capacitatea de a avea o politică externă independentă, o vatransforma într-un protectorat politic și o monedă de schimb între diverși poli de putere.

Moldova are dreptul la un viitor demn doar ca stat matur, suveran și integrat teritorial. O unitate națională autentică nu poate fi construită pe principiile excluderii și izolării a sute de mii de cetățeni proprii în stînga Nistrului. Integrarea europeană și apartenența deplină la UE ar trebui să servească drept instrument pentru modernizarea și consolidarea întregii țări, nu drept catalizator pentru dezintegrarea ei instituțională. Adevărata independență și integritatea teritorială nu pot fi supuse divizării, negocierilor sau barterului geopolitic.

 Victor Marahovschi

Secretarul General al Partidului Politic Alianța „MOLDOVENII”