Strategia de Restabilire a Integrității Teritoriale a Republicii Moldova

La 21 iulie 1992, președinții Republicii Moldova și Rusiei au semnat Acordul moldo-rus „Cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. Pînă în prezent, acest acord rămîne practic singura realizare reală a procesului de negociere, care a creat premise pentru soluționarea conflictului dintre Chișinău și Tiraspol prin metode pașnice, politice și diplomatice. În pofida eforturilor ocazionale de a găsi o bază reciproc acceptabilă pentru soluționarea problemei transnistrene, acest proces a intrat într-o criză sistemică, care este exprimată nu numai prin ineficiența mecanismelor existente de soluționare a acesteia, dar și prin absența unor idei și abordări noi, dacă nu punem la socoteală dorința regimului Sandu-PAS de a profita de izolarea regiunii de sponsorul permanent al regimului de la Tiraspol - Federația Rusă și de a crea probleme pentru aprovizionarea cu gaze naturale a populației și industriei din regiune, ca urmare a încetării furnizării de gaze în regiune începînd cu 31.12.2024. Drept urmare, au fost create probleme nu numai populației de pe malul stîng al Nistrului, marea majoritate a căreia sînt cetățeni moldoveni, dar și celei de pe malului drept. Pe malul stîng, oamenii înghețau în apartamente neîncălzite și aveau probleme cu prepararea mîncării, în timp ce pe malul drept, majoritatea populației cu greu încerca să facă față facturilor semnificativ mai mari la energie electrică și gaze.

Procesul de soluţionare a conflictului transnistrean pe parcursul cîtorva decenii a avut un caracter inegal şi instabil. După „îngheţarea conflictului” în vara anului 1992, au existat şi etape cu progrese în procesul negocierilor, care erau urmate de perioade de stagnare, iar apoi de stagnare a procesului de reglementare a conflictului.

Această situație a fost rezultatul mai multor cauze - abordările diferite ale părților în procesul de reglementare, lipsa unei strategii justificate și coerente pentru restabilirea integrității teritoriale a țării de către guvernele care s-au succedat la Chișinău, intransigența administrației de la Tiraspol, influența factorilor externi, inclusiv interesele statelor interesate să-și mențină propria influență și instabilitatea în această parte a continentului european.

Adesea, problema regimurilor separatiste se reduce la expunerea pozițiilor părților cu privire la istoria apariției conflictelor în spațiul post-sovietic, însă această cale nu duce la soluționarea problemei principale - reglementarea situației din jurul entităților separatiste. Majoritatea politicienilor și experților, care într-un fel sau altul au încercat să propună o soluție la problema regimurilor separatiste autoproclamate, în marea majoritate a cazurilor au procedat din considerente de moment și adesea oportuniste, fără a prezenta o abordare cuprinzătoare și sistematică a fenomenului din spațiul postsovietic care reprezintă o amenințare la adresa securității și stabilității unor țări aparte și a regiunilor în ansamblu.

Elaborarea unor recomandări concrete, bazate pe studii și analize aprofundate din partea comunității de experți, este împiedicată de dominanța componentei politice asupra tuturor celorlalte aspecte ale problemei. Cu o astfel de abordare, nu există nicio disponibilitate din partea părților implicate în conflict de a face compromisuri în baza respectării normelor și regulilor internaționale în domeniul respectării integrității teritoriale și a drepturilor minorităților naționale. Ca urmare, așteptările exagerate de la următoarea rundă de întîlniri la nivel internațional sînt înlocuite de dezamăgiri, noi învinuiri reciproce și retorică alarmistă.

Nu este un secret faptul, că cele mai influente țări ale lumii încearcă să își realizeze interesele prin intermediul altora, declanșînd războaie locale sau inițiind conflicte în colțurile lumii care le interesează. La etapa de soluționare și reglementare a conflictelor, unele state și organizații internaționale controlate de acestea, folosind mecanismul imperfect al dreptului internațional care reglementează aceste procese, adesea de pe o poziție de forță, încearcă să obțină beneficii din situația actuală. În primul rînd, este vorba de interese geopolitice în anumite regiuni ale lumii, menținerea controlului asupra anumitor teritorii; probleme politice legate de înlocuirea structurilor de putere existente etc.

În același timp, rămîne larg răspîndită ajutorarea forțelor separatiste locale de statele care își urmăresc propriile interese egoiste. Intervenția externă de partea forțelor anticonstituționale se manifestă prin acordarea de sprijin politic, militar, moral și material uneia dintre părțile aflate în conflict.

În practica relaţiilor internaţionale problema formaţiunilor autoproclamate, apărute în rezultatul acţiunilor separatiste, nu avea precedent şi era soluționată în baza inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii teritoriale a statelor recunoscute pînă în anii ‘90 ai secolului al XX-lea. Destrămarea Uniunii Sovietice a provocat o serie de modificări teritoriale în Europa. Pe teritoriul noilor state independente, recunoscute ca atare de către comunitatea internaţională în limitele frontierelor administrative ale fostelor republici sovietice, cu sprijin activ din exterior apar mişcările separatiste independente, care nu se supun voinţei autorităţilor centrale, inclusiv şi aşa-numita „Republica Moldovenească Nistreană”. În contextul proceselor de autoafirmare naţională a noilor state independente, toate îndemnurile de respectare a integrităţii teritoriale şi a inviolabilităţii frontierelor țărilor recunoscute de către statele-membre ale ONU s-au dovedit a fi neîntemeiate şi fără rezultat.

Datorită globalizării relaţiilor internaţionale, apariţia și dezvoltarea conflictelor a depins în multe privințe de starea şi acţiunile întreprinse de către comunitatea internaţională. Internaţionalizarea conflictelor locale a făcut ca acestea să nu mai fie o chestiune internă (bilaterală) a unor ţări aparte, ca urmare fiind create formate multilaterale de soluționare a conflictelor. Controlul menținerii păcii a devenit o trăsătură caracteristică a lumii globalizate. La începutul secolului XXI, au avut loc 50 de operațiuni de menținere a păcii sub egida ONU, la care au participat forțe de menținere a păcii din toate structurile societății – a ONU, a uniunilor regionale interstatale și a unor state aparte. În același timp, de multe ori fără rezultate vizibile.

Cu toate acestea, acest cerc vicios a fost rupt în Nagorno-Karabah, atunci cînd conducerea Azerbaidjanului, întărindu-și forțele armate, fiind dezamăgită de «eforturile partenerilor internaționali», cu sprijinul Turciei și inacțiunea Rusiei, a ocupat teritoriul Nagorno-Karabah prin mijloace militare și, astfel, a restabilit integritatea teritorială a țării sale.

Conflictul de pe Nistru nu este unul interetnic, Republica Moldova a ales calea pașnică, prin urmare, experiența azeră, în ciuda unor discuții între unii politicieni și experți moldoveni, nu poate fi aplicată, din diverse motive, la soluționarea conflictului transnistrean. În același timp, nu mai putem trage de timp – trebuie să depunem eforturi mari pentru a uni rapid și pașnic cele două maluri ale Nistrului.

În primul rînd este nevoie de o analiză complexă și sistematică a istoriei şi a cauzelor apariţiei şi a posibilităţilor de rezolvare a conflictului transnistrean.

În acest scop este necesară identificarea cît mai obiectiv posibilă a cauzelor şi premiselor apariţiei acestuia, examinate etapele conflictului şi încercările paşnice de soluţionare a lui, stabilite interesele și pozițiile adevărate, nu cele declarate, ale principalelor forţe politice implicate, precum şi a factorilor, atît interni, cît şi externi, care influenţează procesul de negocieri pe parcursul ultimelor trei decenii.

De reglementarea problemei transnistrene, în mare parte, depinde caracterul relaţiilor dintre Moldova și Rusia, Moldova și Ucraina şi o serie de alte ţări, care au o importanță indirectă, dar nu mai puțin importantă, în problema transnistreană. În același timp, este destul de evident faptul că, chiar și cu o schimbare semnificativă a poziției geopolitice a autorităților transnistrene din cauza războiului din Ucraina, conflictul nu poate fi rezolvat pe moment – este nevoie de o abordare sistemică.

Este necesară o abordare sistemică la stabilirea locului conflictului transnistrean în contextul formării spaţiului post-sovietic, în geopolitica europeană şi geopolitică în general, dar şi din punct de vedere al importanţei lui în politica externă a marilor puteri ale lumii – Rusia, SUA, dar şi UE, a ţărilor de importanţă regională – Ucraina, România, şi influenţa lui asupra situaţiei din regiunea transnistreană. Totodată, în centrul atenţiei trebuie să rămînă interesele de bază ale poporului Republicii Moldova, care locuieşte atît pe malul drept, cît şi pe malul stîng al rîului Nistru.

16.1. Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia lui

Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după destrămarea URSS, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. La începutul anilor 90, principala cauză a apariţiei conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi autorităţile legale ale Republicii Moldova era tendinţa Centrului Unional de a păstra URSS-ul, iar după destrămarea acestuia - dorința Federaţiei Ruse de a influenţa noile autorităţi moldoveneşti. Un motiv la fel de important al acestui conflict este adoptarea rapidă, fără suficiente discuții în societatea moldovenească, de către Moldova a legislației privind limba de stat, ceea ce a dus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea rezistenţei faţă de noua decizie din partea populației vorbitoare de limbă rusă, în primul rînd din partea directorilor întreprinderilor subordonate Uniunii din partea stîngă a Nistrului.

Noile legi nu au fost acceptate nici de mulți moldoveni, care nu împărtășeau politica forței de opoziție la acea vreme, Frontul Popular, care era format în principal din reprezentanți ai profesiilor de profil umanist, care în scurt timp au intrat sub influența deplină a unei părți a elitei politice unioniste din România și a urmărit o politică agresivă de impunere a românismului moldovenilor (moldovenii sînt români, limba moldovenească este limba română și așa mai departe). Conducerea partidului a aprobat rapid un nou steag și stema, care simboliza originea «românească» a Moldovei, fapt cu care majoritatea populației moldovenești nu era de acord.

Toate acestea, combinate cu lipsa unor lideri puternici și autoritari în fruntea țării, capabili să răcească mințile înfierbîntate, au provocat acțiuni militare, în urma cărora peste o mie de persoane au fost ucise, iar cîteva mii au fost rănite.

În continuare, o parte a aparatului administrativ sovietic, înrădăcinat pe malul stîng al Nistrului, în cîrdăşie cu o parte a nomenclaturii de partid, pe care schimbările au luat-o prin surprindere, a început mobilizarea forţelor şi resurselor pentru dezmembrarea teritorială a fostei RSSM şi crearea în raionale estice ale republicii a unui cap de pod pentru a influenţa din exterior Republica Moldova, care era pe cale să devină stat independent. În scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, liderii conspiraţiei separatiste anti-moldoveneşti au inventat conceptul de „popor transnistrean”, urmat de speculaţii destul de primitive cu privire la „dreptul naţiunilor la autodeterminare”. E necesar să subliniem că, din punct de vedere al componenţei etnice, populaţia din Transnistria nu diferă mult de cea de pe malul drept al Republicii Moldova - în ambele cazuri, majoritatea o constituie etnicii moldoveni.

Trebuie să constatăm că Legea privind funcţionarea limbilor în RSSM deşi, în general, era echilibrată şi liberală în ce priveşte dreptul minorităţilor naţionale, lege care era în vigoare la momentul respectiv și a fost anulată ilegal de Curtea Constituțională a RM în iunie 2018, conținea unele excese la aplicarea ei, de care au știut să profite organizatorii și protectorii regimului separatist.

Conflictul armat, sub lozinci privind protecția drepturilor minorităţilor naţionale și lupta împotriva românizării moldovenilor, a fost provocat de regimul separatist, condus de I. Smirnov după puciul din august 1991, în toamna aceluiaşi an, cu sprijinul comandamentului trupelor districtului militar Odesa, atunci cînd, sub conducerea ,,organizaţiilor sociale” ale acestora a început distrugerea sistematică a organelor guvernamentale centrale şi a structurilor de drept ale Moldovei în raioanele din stînga Nistrului.

În aceste condiţii, conducerea puţin experimentată, cu tendinţe naţionaliste a tînărului stat moldovean, a întreprins o serie de măsuri menite să restabilească ordinea constituţională şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Trebuie să subliniem faptul, că implicarea în conflict a populaţiei din regiunea transnistreană a avut loc nu din cauza urii şi a dușmăniei interetnice, dar sub influenţa greșelilor conducerii moldovenești în politicile naționale și lingvistice și a propagandei agresive anti-moldoveneşti a liderilor de pe malul stîng, ceea ce permite să caracterizăm conflictul ca pe un conflict politic şi teritorial, cu elemente de conflict al identităţii și elitelor, dar nu ca pe unul interetnic.

Studiind fără prejudecăţi conflictul transnistrean la nivelul premiselor, cauzelor, dar şi a derulării lui, în special la etapa iniţială, este uşor să concluzionăm că separatismul în raioanele de est ale RSSM a fost provocat de politica radicală a conducerii Frontului Popular din Moldova şi a fost creat la ordinul Centrului Unional pentru a păstra Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul URSS şi a nu admite, cum presupunea Moscova, unirea cu România.

Autoproclamată în toamna anului 1990, „Republică Moldovenească Nistreană” (RMN) a fost sprijinită activ de către adepţii Uniunii Sovietice (A. Lukianov şi susţinătorii săi). Liderii transnistreni au stabilit, de asemenea, multe relaţii şi contacte în cercurile conservatoare ale URSS, apoi Armata a 14-ea i-a dotat cu arme şi echipament militar, oferind, astfel, ajutor direct la formarea unităţilor militarizate ale separatiştilor.

După cum am subliniat mai sus, dorința forțelor separatiste de a uzurpa puterea constituțională pe teritoriul aflat sub controlul lor prin forța armelor a alimentat situația deja tensionată din țară, a dat naștere violențelor și creșterii treptate a numărului de participanţi la conflict, inclusiv implicarea militară deschisă și secretă din exterior, sub pretextul voluntarilor veniți din Ucraina și Rusia în scopul sprijinirii liderilor separatiști. În ciuda faptului că conflictul armat a fost provocat nu numai de acțiunile autorităților moldovenești, dar și, într-o mare măsură, de separatiştii din Transnistria, Rusia a fost implicată direct în conflictul armat de partea forţelor anticonstituţionale după trecerea sub jurisdicţia Armatei a 14-ea, comandată de generalul Alexandr Lebedi.

În ciuda faptului, că în luna august a anului 1992, în zona de conflict au fost introduse forţele pacificatoare tripartite, care au fost dislocate în zona securizată de-a lungul rîului Nistru, Federaţia Rusă a continuat și continuă să sprijine separatiştii.

Cauzele principalele, care au determinat liderii mişcării separatiste din regiunea de est a Republicii Moldova să opună rezistenţă, inclusiv militară, autorităţilor legale ale Republicii Moldova sînt următoarele:

• Culturale și lingvistice: nemulțumirea minorității vorbitoare de limba rusă față de introducerea limbii moldovenești drept limbă de stat și necesitatea de a se adapta la noua situație, percepută subiectiv ca o pierdere a statutului social cu care s-a obișnuit;

• Socio-economice: amenințarea cu redistribuirea puterii și a resurselor economice în regiunea transnistreană;

• Socio-ideologice: opunerea rezistenţei nomenclaturii transnistrene de model sovietic față de procesele de democratizare și încercările de a-și păstra statutul în cadrul vechiului sistem, păstrat pe teritoriul regiunii;

• Teritorial-statutare: acapararea unei părţi a teritoriului Republicii Moldova, în scopul creării condiţiilor prealabile de desemnare a statutului formaţiunii separatiste ca stat cvasi-independent;

• Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în scopul menţinerii Moldovei în sfera de influenţă a Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România, crearea în acest scop a enclavei ruse la frontiera moldo-ucraineană.

Într-o astfel de situaţie, pentru mobilizarea populaţiei şi atragerea ei în conflict cu scopul de a-şi atinge propriile obiective, conducerea separatiştilor folosea manipularea etnică la scară largă: reacţia emoţională a vorbitorilor de limba rusă la retorica pro-română şi naţionalismul liderilor Frontului Popular, care nu era acceptată şi nu este susţinută astăzi de către majoritatea covîrşitoare a moldovenilor, un truc propagandistic privind presupusa unire a Moldovei independente cu România - propagandă anti-moldovenească făcută în mod întenționat şi cu o anumită finalitate îndreptată spre înteţirea diverselor tipuri de temeri, demonizarea puţinelor, dar destul de agresive, organizaţii politice proromâneşti de la Chișinău, ideile unioniste ale cărora nu s-au bucurat de sprijin în rîndul societății etc.

Toate aceste acţiuni ale separatiştilor au fost şi rămîn îndreptate spre susţinerea legitimităţii morale a regimului de la Tiraspol, dar şi pentru a adopta unilateral acte juridice de legitimare şi justificare a propriilor activităţi anticonstituţionale şi cu caracter subversiv.

Rusia, care are interese reale în regiune, în scopul menţinerii situaţiei sub control pînă la timpul oportun, foloseşte strategia de a impune comunităţii internaţionale pretinsa dimensiune etnică a confruntării dintre Chișinău şi Tiraspol. În acest caz, regimul separatist, ca purtător de cuvînt al intereselor „grupului etnic ameninţat”, adică a „poporului transnistrean”, are, cică, drept legitim de a deveni parte cu drepturi depline la procesul internațional de negocieri.

Acest lucru, conform opiniei strategilor de la Kremlin, trebuie să acorde legitimitate nu numai pretenţiilor regimului separatist, dar și să justifice formatul existent „de menţinere a păcii”, în zona securităţii de pe Nistru. Anume pe această direcţie sînt construite eforturile diplomatice majore ale Rusiei de a acorda regimului separatist de la Tiraspol statutul de parte egală în procesul de negociere. O asemenea abordare a conflictului ar scoate învinuirile aduse Rusiei, precum că acest stat este, de fapt, cealaltă parte a conflictului. După cum s-a menționat mai sus, conflictul nu este etnic, altfel ar fi fost greu de explicat coexistenţa paşnică a moldovenilor cu vorbitorii de limbă rusă, care reprezintă nu mai puţin de 30% din populaţia de pe malul drept al Nistrului.

Trebuie să menţionăm aici faptul, că românismul şi dorinţele unioniste ale anumitor lideri din Republica Moldova, inclusiv reprezentanții autorităților, toarnă abundent apă la moara separatiştilor, făcîndu-i nu cel mai bun serviciu tînărului stat noldovenesc la capitolul reunirii celor două maluri ale Nistrului.

În ceea ce privește principalele divergențe dintre Chișinău și Tiraspol cu privire la o posibilă soluție de compromis în problema transnistreană, acestea se referă în primul rînd la statutul raioanelor de pe malul stîng în cadrul Republicii Moldova. Fireşte, problema recunoaşterii aşa-numitei „Republici Moldoveneşti Nistrene” nu a fost luată niciodată în considerare ca o posibilă soluţie pentru acest conflict. Autorităţile autoproclamatei RMN încearcă să insiste asupra conceptului inventat de „stat comun”, care poate fi unul unitar, federal şi confederal. Cu varianta unei Moldove unitare Tiraspolul nu este de acord, aşa că sîntem nevoiţi să alegem între federaţie şi confederaţie, însă, potrivit mai multor experți autoritari în domeniul dreptului de stat, regiunea transnistreană nu are statut juridic, care i-ar oferi dreptul să pretindă la mai mult decît o autonomie în cadrul statului moldovenesc. În același timp, în opinia demnitarilor moldoveni, care cred că țara trebuie unită cît mai curînd posibil, importanți nu sînt termenii care trebuie evitați în negocieri, ci drepturile concrete acordate noii entități teritoriale în domeniul securității, reprezentarea în organele centrale ale puterii, independența economică, educația, securitatea socială, politica lingvistică și așa mai departe. Acest principiu trebuie să stea la baza negocierilor, în cazul în care va exista voință din partea ambelor părți.

Analiza documentelor-cheie şi a etapelor procesului de negocieri care a început după semnarea de către Republica Moldova şi Rusia a înţelegerilor cu privire la încetarea conflictului armat din vara anului 1992, arată că timpul a lucrat mai curînd în favoarea Tiraspolului, pentru că le-a permis liderilor regimului separatist să cîştige experienţă în autoguvernare şi să folosească conflictul ca modalitate de mobilizare a populaţiei, lărgirea bazei sale sociale şi consolidarea puterii politice.

În contextul celor expuse mai sus sîntem în drept să tragem următoarele concluzii:

În primul rînd, confruntarea de mulţi ani dintre statul Republica Moldova şi regiunea separatistă este în esenţă un conflict politico-teritorial, provocat, într-o oarecare măsură, de autoritățile moldovenești, și de acţiunile neconstituţionale de uzurpare a puterii în regiunile de pe malul stîng al Nistrului ale grupului radical anti-moldovenesc condus de I. Smirnov, pro-rus în ce priveşte orientarea geopolitică.

În al doilea rînd, în ceea ce priveşte natura conflictului - acesta nu este numai unul politic şi teritorial, dar și unul internaţional, avînd în vedere implicarea activă de la bun început a Federaţiei Ruse şi a intereselor geopolitice ale altor state, care participă acum la procesul de soluţionare a acestuia.

În al treilea rînd, conflictul transnistrean cuprinde diferite niveluri ale populaţiei, aflate în procesul confruntării în ceea ce priveşte păstrarea sau modificarea statutului socio-politic al statului, valorile socio-politice, distribuţia resurselor socio-economice, luarea în stăpînire şi păstrarea poziţiilor de conducere în instituţiile şi structurile puterii de stat. Scopul final al inițiatorilor conflictului politico-teritorial sînt resursele precum puterea de stat, structura instituțiilor puterii, statutul politic al grupurilor sociale mari, teritoriilor, regiunilor, valorile și simbolurile care stau la baza puterii politice în structura socială.

16.2. Integritatea teritorială a statelor în spații juridice şi geopolitice internaţionale

În condiţiile moderne, importanța principiului integrității teritoriale este incontestabilă, fapt dovedit de consfințirea lui în constituțiile majorității statelor. Pe parcursul mai multor secole, teritoriul este principala caracteristică a statului. În dreptul internațional este stabilit faptul, că principiul integrității teritoriale înseamnă suveranitatea deplină a statului asupra întregului său teritoriu. Acest principiu este unul dintre cele mai importante în dreptul internațional și reglementează relațiile dintre state.

În relaţiile interstatale contemporane, principiul integrităţii teritoriale este legat de asigurarea securităţii statului, garanţia protecţiei împotriva invaziilor externe pe teritoriul său, a schimbărilor forţate a graniţelor sale teritoriale. Prin urmare, conform Statutului ONU, statele se obligă să respecte integritatea teritorială a fiecărui stat-membru şi să nu întreprindă careva acţiuni, care reprezintă o ameninţare la adresa integrității teritoriale a acestora. În plus, cel mai important principiu al dreptului internațional este respectarea echilibrului de putere, care implică excluderea situațiilor în care unul dintre rivalii globali încearcă să își asigure securitatea în detrimentul securității altei părți, folosind în acest scop guvernele-marionetă ale unor state care sînt gata să își transforme propriile state în „proxy”, fără a conștientiza pe deplin consecințele unei astfel de politici.

Desigur că principiul integrităţii teritoriale a servit pînă nu demult și, într-o mare măsură, încă mai servește drept bază pentru ordinea mondială existentă. A-l revizui sau a-l pune la îndoială – înseamnă a arunca lumea în vîltoarea conflictelor, care nu numai că vor submina bazele tensiunilor internaţionale, dar vor putea duce și la instaurarea erei „haosului mondial”, de care lumea s-a apropiat odată cu izbucnirea războiului din Ucraina.

Graniţele neschimbate şi integritatea teritorială sînt garantul stabilităţii, atît a relaţiilor naţionale, cît şi a celor internaţionale. Războaiele agresive de cucerire şi cele de independenţă din secolul al XX-lea au determinat comunitatea internaţională să recunoască integritatea teritorială ca fiind un principiu de bază consfințit la nivel internaţional, dar şi în legislaţiile naţionale. Problemele teritoriale sînt şi în prezent unele dintre cele mai acute probleme ale sistemului relaţiilor dintre state, dar şi în interiorul acestora.

Ele au legătură nemijlocit cu instaurarea unei puteri suverane în state într-o anumită regiune a lumii, sau de păstrarea independenţei unui popor, de declararea identităţii sale geopolitice şi de civilizaţie. Unitatea spaţiului constituţional şi combinarea acestuia cu integritatea teritorială şi statală a statelor moderne constituie baza activităţii tuturor structurilor şi instituţiilor puterii de stat, conduse de forțe politice patriotice, independente de influența externă.

Aplicarea principiului integrităţii teritoriale, în primul rînd, presupune existenţa frontierelor recunoscute pe plan internaţional. Dacă nu există această bază, atunci însuşi principiul încetează să funcţioneze. Anume din acest motiv, în practica relaţiilor internaţionale există norma, conform căreia statele de regulă se abţineau de la recunoaşterea noii ţări, dacă aceasta avea probleme teritoriale, deoarece acest lucru însemna, de fapt, implicarea acelui stat în conflictul nerezolvat.

Integritatea teritorială a statului este asigurată de unitatea sistemului puterii de stat. Unitatea puterii de stat este asigurată și garantată de Constituție, care definește spațiul teritorial politic și juridic unitar al țării, principiile sistemului autorităților de stat, centrale și locale, care conferă statului forma unei entități integrale.

După adoptarea Cartei ONU, protecţia legală a integrităţii teritoriale, a inviolabilităţii statelor şi a autodeterminării popoarelor s-a intensificat în mod substanţial.

Consacrarea într-o serie de decizii ale ONU și aprobarea ulterioară în tratatele și acordurile internaționale ale statelor, au conferit dispozițiilor privind integritatea teritorială și dreptul la autodeterminare o autoritate și mai mare, contribuind la consolidarea și recunoașterea lor mai largă. În prezent, principalul obiectiv constă în aplicarea efectivă în practica relaţiilor internaţionale a principiului integrităţii şi inviolabilităţii teritoriale, a dreptului la autodeterminare şi la luarea deciziilor corespunzătoare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, care să contribuie la aceasta.

În condiţiile moderne, pentru asigurarea păcii şi a securităţii globale a statelor, la fel de important este să fie respectat principiul integrităţii teritoriale şi cel al inviolabilităţii frontierelor. Însă, în practică, realizarea acestor principii este strîns legată de interesele politice ale statelor, care, după ce îşi ating scopurile, încalcă aceste principii. Trebuie să menţionăm faptul, că comunitatea internaţională astăzi nu are instrumente eficiente - norme juridice şi mecanisme de realizare a lor, cu ajutorul cărora soluţionarea conflictelor separatiste ar putea fi dirijată şi ar fi însoţită de un sistem de sancţiuni împotriva contravenienţilor.

Încercările de a schimba frontierele statelor fără consimţămîntul acestora a fost întotdeauna o expresie a agresiunii, care de multe ori a dus la război. Dar nici astăzi nu se reuşeşte evitarea conflictelor armate între state referitor la disputele teritoriale. O ameninţare la adresa securităţii statelor şi a integrităţii lor teritoriale reprezintă conflictele etnice, regionale şi locale, care încalcă stabilitatea nu numai într-o anumită ţară, dar, de asemenea, pot provoca o situaţie de conflict în regiune şi în întreaga lume.

Dreptul popoarelor la autodeterminare pînă la separare – este dreptul comunităţilor etnice, recunoscut de către comunitatea internaţională, de a-şi determina statutul pînă chiar la formarea unui stat independent suveran, în situaţia în care existenţa lor este ameninţată de către naţiunea titulară.

Astăzi în limitele acestui drept sînt folosite două abordări: dreptul la independenţă şi dreptul la autodeterminare internă. Alegerea modului de abordare depinde de fiecare situaţie în parte, dar astăzi, în majoritatea cazurilor, dreptul la autodeterminare, cu forma de declarare a independenţei, este blocat de obligaţia de a păstra integritatea teritorială a statelor. Dreptul popoarelor la autodeterminare pîna la separare a dat naştere unui tip special de conflict, care este bazat pe dorinţa minorităţilor etnice de a-şi realiza dreptul la autodeterminare, sub forma unei formaţiuni statale independente.

Starea actuală a normelor juridice în domeniul suveranității, integrității teritoriale și autodeterminării demonstrează că, la fel ca în trecut, factorul geopolitic își exercită influența în favoarea unui sau altui principiu, iar punerea lor în aplicare depinde mai degrabă de voința și angajamentul statelor față de esența lor, decît de utilizarea anumitor interpretări doar în favoarea unei sau a altei părți. În același timp, acest lucru înseamnă că de atenția comunității mondiale și de respectarea strictă a principiului integrității teritoriale a statelor de către membrii ei va depinde în mare măsură nu numai echilibrul geopolitic al puterii, ci și soarta noii ordini juridice globale care se formează. În același timp, trebuie avut în vedere faptul, că lumea se află în pragul unei noi redistribuiri, cînd contradicțiile dintre actorii globali din diferite părți ale lumii au ajuns într-o asemenea etapă, în care rezolvarea lor poate fi posibilă inclusiv prin schimbarea frontierelor și a teritoriilor suverane ale anumitor state și stabilirea unei noi ordini mondiale. Este important ca întreaga clasă politică din Republica Moldova, sarcina principală a căreia este finalizarea conflictului transnistrean și unificarea necondiționată a țării, să conștientizeze acest lucru.

De la începutul anilor 2020, autoritățile de la Tiraspol vorbesc despre existența așa-numitei RMN, exclusiv ca stat total independent de Republica Moldova. Cu toate acestea, insistînd anterior asupra principiului egalității de subiectivitate în cadrul „statului comun”, autoritățile de la Tiraspol au încercat să „instituționalizeze” identitatea lor regională specială. Încercarea de a folosi în acest scop faptul istoric de formare a RASSM în anul 1924 şi a unei perioade de 16 ani (pînă în anul 1940) de conviețuire a populaţiei din partea stîngă a Nistrului într-un stat sovietic unitar foarte rigid, este cel puţin neconvingătoare.

A insista asupra faptului, că într-un răstimp atît de scurt, în condițiile unei verticale rigide a puterii în URSS, populaţia din Transnistria, începe să simtă treptat apartenența la o comuniune multietnică şi socio-politică, care s-a creat în baza subculturii transnistrene plurivalente, diferite de cea sovietică, ţine mai curînd de domeniul propagandiştilor de partid, a manipulatorilor primitivi şi a pseudo-oamenilor de ştiinţă angajaţi.

Odată cu crearea în anul 1990 a autoproclamatei RMN a avut loc resuscitarea acestui proiect socio-politic, de această dată numit „poporul transnistrean” ca expresie a ideii colectiviste îndreptate spre soluționarea problemei privind statutul său. La o studiere mai aprofundată a naturii acestei „comunităţi regionale noi”, cu o anumită cultură şi orientări, apare înţelegerea faptului că nu există nici o diferenţă între ideea falsă de identitate regională a „transnistrenilor” şi vechea idee despre „poporul sovietic”, care de asemenea pretindea la un statut supranaţional.

În plus, în ultimul timp grupuri transnistrene de vorbitori de limbă rusă, iniţiate de conducerea regimului separatist, încearcă insistent să se păstreze în calitate de comunitate supranaţională independentă. De aici apar asemenea caracteristici ale vorbitorilor locali de limbă rusă, precum supra-statalitatea şi supra „sovietismul”. Acest lucru are loc în detrimentul grupului etnic majoritar, cel al moldovenilor, precum şi al altor minorităţi etnice şi culturale de pe malul stîng al Nistrului. Anume acesta este motivul, pentru care conducerea acestor grupuri de vorbitori de limbă rusă susţine acţiunile Rusiei în Ucraina şi consideră că fosta metropolă trebuie să ducă o politică similară şi pe toate teritoriile fostei URSS, iar în privința autoproclamatei „republici nistrene”, să acționeze în același mod ca în privința DNR și LNR, care au fost incluse în componența Rusiei.

Cu toate acestea, probabilitatea ca trupele rusești să treacă Niprul este extrem de scăzută, ceea ce face extrem de puțin probabil ca problema transnistreană să fie soluționată după exemplul DNR și LNR, de aceea ideologii separatismului anti-moldovenesc îşi dau foarte bine seama de faptul, că doar în cazul în care va trece ideea de autoidentificare a populaţiei autoproclamatei „RMN” se va putea insista și în continuare asupra dreptului „poporului transnistrean” de a institui propriul statut politic sub forma unui stat independent și suveran sau cu un statut special în cadrul Moldovei independente.

16.3. Analiza sistemică a conflictelor internaţionale

Pentru Republica Moldova, rămîne actuală problema elaborării abordărilor conceptuale de soluţionare a conflictului transnistrean, de selectare a mijloacelor adecvate şi eficiente şi a metodelor, care urmează să fie folosite pentru a soluţiona criza care durează de ani buni, în baza respectării stricte a normelor şi regulilor internaţionale. Abordarea sistemică ne permite să examinăm conflictul internaţional ca parte componentă a relaţiilor internaţionale.

Conflictul politico-teritorial se caracterizează printr-o multitudine de temeiuri internaţionale care trebuie analizate: condiţiile apariţiei, nivelul de intensitate şi de agresivitate, formele de dezvoltare, consecinţele opoziţiei, confruntării, amploarea şi durata acestuia, starea de educaţie a toleranţei, toleranţa părţilor implicate în confruntare.

Metoda comparativ-istorică permite să urmărim modelele generale de apariţie şi dezvoltare a diverselor conflicte internaţionale în baza divergenţelor geopolitice din diferite perioade istorice şi să comparăm procesele de desfăşurare a lor. Abordarea comparativă analizează interesele geopolitice ale diferitor actori ai relațiilor internaționale, identificînd trăsăturile și particularitățile comune. Percepţia conflictelor internaţionale ca un tot întreg, la fel, este creată prin utilizarea metodei sistemico-funcționale.

Cu toate acestea, trebuie luată în considerare natura schimbătoare a conflictelor internaţionale, care, uneori, capătă un caracter asimetric, se schimbă potenţialii participanţi la conflicte, dar şi spectrul surselor şi ameninţărilor la adresa securităţii şi stabilităţii internaţionale. Odată cu formarea arhitectonicii moderne a relaţiilor internaţionale, se schimbă sau sînt create noi mecanisme şi metode de soluţionare a conflictelor. În virtutea unui proces obiectiv, apariția, dezvoltarea și soluționarea finală a conflictelor, precum cel transnistrean, depind de atitudinea și acțiunile comunității internaționale, a organizațiilor multilaterale și a actorilor globali.

Motivele obiective ale conflictelor internaţionale de astăzi se ascund şi în disfuncţiile structurale ale sistemului modern de relaţii internaţionale. Ideea este că însuşi sistemul internaţional, după destrămarea lumii bipolare, este instabil. Structura interna a legislaţiei internaţionale este supusă transformării. Majoritatea ţărilor depun eforturi pentru a construi un sistem multipolar internaţional, care ar răspunde în mod obiectiv atît scopurilor de realizare a obiectivelor comune internaţionale, cît şi intereselor naţionale individuale.

Astfel, situaţia internaţională care se creează impune elaborarea unor metode noi, mai eficiente, dar şi a mecanismelor de gestionare a conflictelor internaţionale.

Cercetarea sistemică a conflictelor internaţionale în scopul găsirii unor posibilităţi suplimentare de gestionare a crizelor ne permite să tragem următoarele concluzii:

Primul moment-cheie în caracterul general al conflictului este apariţia noilor ameninţări de natură transfrontalieră, printre care deosebit de periculoase sînt cele de tipul separatismului teritorial, revoltele împotriva autorităţilor legale sprijinite din afară, inclusiv cu folosirea forţei militare. Conflictele de acest tip se disting printr-un caracter asimetric, deoarece părţile implicate în conflict pot avea un statut total diferit, spre exemplu statul suveran şi o oarecare mişcare separatistă, susţinută activ de către un stat mai mare care urmăreşte obiectivele sale geopolitice.

În această situaţie este destul de dificil să fie elaborate măsuri adecvate de protecţie, eficiente pentru acest nou tip de ameninţări, în cazul lipsei interesului din partea comunităţii internaţionale.

În al doilea rînd, conflictele „tradiţionale” de astăzi au caracter fragmentar şi descentralizat şi adesea sînt greu de controlat. În acelaşi timp, are loc internaţionalizarea lor, căci acestea ating în acelaşi timp interesele mai multor state, de multe ori radical diferite, care adesea sînt capabile să submineze stabilitatea şi securitatea la nivel regional. Cu toate acestea, interesele altor state, care fac ca elita entităților separatiste să depindă în totalitate de forțe externe, înlocuiesc treptat obiectivul prioritar, care este interesul poporului statului implicat în conflict, formulînd problema „cu susul în jos”. Astfel de conflicte au un caracter de lungă durată, cu schimbări bruşte de la o stagnare relativă la o escaladare spontană, fiind însoţite de o acutizare a relaţiilor dintre părţile implicate în conflict şi o creştere a riscului de reluare a confruntării militare.

În al treilea rînd, apariţia noilor tipuri de conflicte şi de ameninţări necesită găsirea unor abordări suplimentare atît conceptuale, cît şi practice pentru gestionarea crizelor şi rezolvarea conflictelor. Conflictele internaţionale sînt multidimensionale şi decurg în condiţii de incertitudine, ceea ce complică analiza situaţiilor de conflict şi prognozarea evoluării acestora.

În al patrulea rînd, conflictele moderne, provocate de separatismul politic şi teritorial, reprezintă una dintre ameninţările majore la adresa securităţii internaţionale. Acestea din urmă ameninţă stabilitatea sistemului internaţional şi ating interesele statelor, cer amestecul comunităţii internaţionale şi elaborarea noilor strategii de reglementare. Încercările de rezolvare forţată a problemelor, în primul rînd, duc la tergiversarea conflictului, căci la contradicţiile existente ale părţilor principale implicate în conflict se adaugă interesele participanţilor indirecţi, iar în al doilea rînd, creşte nivelul şi acuitatea conflictualităţii internaţionale, iar acestea amplifică contradicţiile între părţi.

În al cincilea rînd, strategia statului de reglementare a conflictului este eficientă în cazul în care este construită, în primul rînd, în baza datelor operative şi veridice, obţinute în rezultatul monitorizării continue şi a prognozării situaţiei din zona de conflict, iar în al doilea rînd, se bazează pe principiile unei abordări sistemice, care presupune analiza posibilelor schimbări de interese şi poziţii ale tuturor părţilor implicate, inclusiv a actorilor internaţionali, implicaţi într-o anumită măsură în procesul de soluţionare a crizei.

Se modifică natura şi conţinutul acţiunilor de menţinere a păcii, formarea instituţională, formele şi metodele activităţii de menţinere a păcii. Adesea acţiunile de pacificare sînt folosite ca mijloc de menţinere, realizare a intereselor naţionale ale acelor ţări, care sînt suficient de puternice economic şi militar. În acelaşi timp, sînt respinse normele şi regulile vechi, care reglementează activităţile pacificatoare, activitatea instituţiilor de menţinere a păcii, create în timpul războiului rece.

Modalităţile tradiţionale de instituire şi menţinere a păcii, bazate în general pe folosirea forţelor militare şi de poliţie, rămîn în trecut, cedînd locul unor operaţiuni complete, integrate, care necesită o combinaţie între acţiunile de menţinere a păcii, cele politico-diplomatice, umanitare, militare şi de alt tip. Astfel, un interes deosebit prezintă problema raportului dintre metodele de soluționare a conflictelor prin forță și fără forță și căutarea combinației lor optime în funcție de natura și etapa conflictului.

Pentru prezentul şi viitorul statului moldovenesc nu există nimic mai important decît restabilirea integrităţii teritoriale a ţării, astfel, acţiunile Guvernului în toate domeniile, inclusiv cel militar, al învăţămîntului, al interpretării istoriei, politicii lingvistice, politicii externe, de transport, a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie şi a altora ar trebui să ia în considerare importanţa atingerii acestui obiectiv de bază. În aceste condiţii este foarte important ca conducerea Republicii Moldova să promoveze cu fermitate ideea priorităţii intereselor propriului stat şi ale populaţiei implicate în conflict, concomitent cu eforturile de a apropia interesele actorilor internaţionali de interesele Moldovei.

16.4. Conflictul transnistrean – caracterizare şi clasificare.

Identificarea adevăratei naturi şi a specificului conflictului, premizelor şi cauzelor lui vor permite să fie pus „diagnosticul” exact şi să fie elaborat un sistem de instrumente pentru soluţionarea acestuia. Relevanţa acestei abordări de sistem constă în necesitatea de a diagnostica cît mai exact situaţia conflictuală dintre Chișinău şi Tiraspol, în scopul de a elabora recomandări adecvate de creare a premiselor şi modalităţilor de soluţionare a conflictului transnistrean. Aici este important să se ia în considerare faptul, că procesul de soluționare pașnică și de căutare a unei soluții reciproc acceptabile continuă, iar un catalizator puternic pentru găsirea unei rezolvări poate fi războiul din Ucraina, care, într-o măsură și mai mare, pune în fața Rusiei problema soluționării pașnice cît mai rapide a problemei transnistrene cu pierderi minime posibile pentru influența politică rusă în această parte a spațiului post-sovietic.

Conflictul este cazul limită de înrăutățire a contradicţiilor sociale, care se manifestă prin diferite forme de luptă între indivizi şi diferite comunităţi sociale cu scopul de a atinge interese şi ţeluri economice, sociale, politice, ideologice, de a neutraliza sau elimina un adversar real sau imaginar, care nu-i permit să-şi realizeze propriile interese. Aceasta este şi o luptă pentru valori, şi pretenţii faţă de statut, putere şi resurse, pe parcursul căreia oponenţii neutralizează, provoacă daune sau elimină rivalii, precum şi o confruntare întenționată a comunităţilor sociale, motivaţia cărora este condiţionată de valori şi norme, interese şi nevoi opuse.

Sursa confruntării într-un conflict socio-politic este diferența de interese a subiecților din cîmpul social și politic de interacțiune, apărută în baza înțelegerii de către subiecții conflictului a propriilor interese strategice, pe termen lung, legate de necesitatea obiectivă de a uni eforturile pentru rezolvarea problemelor socio-politice.

Astfel, ţinînd cont de cele enunţate mai sus, putem trage următoarele concluzii:

În primul rînd, în baza analizei istorice şi sistemice a premizelor apariţiei conflictului transnistrean, precum şi a dezvoltării sale ulterioare, trebuie să concluzionăm că el nu a fost de la bun început şi nu este astăzi unul cu caracter etnic. El trebuie privit ca conflict politic şi teritorial, într-o anumită măsură, ca conflict economic al elitelor şi entităţilor, cu o componentă geopolitică puternic pronunţată. Aceasta este principala diferenţă dintre conflictul transnistrean şi alte conflicte din spaţiul post-sovietic, unde componenta etnică este dominantă. Contradicţiile în conflictul transnistrean au un caracter politico-teritorial, regional cu componentă geopolitică.

În al doilea rînd, apariţia unei enclave pro-ruse în Transnistria, precum şi apariţia pseudo-structurilor autodeclarate de stat în spaţiul post-sovietic, în general, este rezultatul procesului incomplet de destrămare a Uniunii Sovietice. Din cauza particularităţilor amplasării geopolitice, regiunea transnistreană a devenit un cîmp de luptă pentru influenţă a forţelor externe în sud-estul Europei, în special a Rusiei, cu ajutorul căreia regimul separatist s-a menţinut pe linia de plutire în ultimele decenii. În acest sens, conflictul transnistrean trece de hotarele Republicii Moldova şi devine un conflict internaţional.

În al treilea rînd, din cauza lipsei potențialului necesar, pentru regimul transnistrean, pentru existenţă sub forma unui stat cvasi existent fără ajutorul financiar, economic, politic şi militar oferit de Rusia, dar şi prin însuşi faptul creării autoproclamatei „RMN” ca instrument de presiune asupra Republicii Moldova suverane, influenţa factorilor externi a fost şi rămîne a fi una determinantă în soarta enclavei separatiste.

În al patrulea rînd, poziţiile unor astfel de actori mari precum Rusia, SUA, UE, organizaţiile internaţionale şi blocurile militar-politice au avut şi continuă să aibă o influenţă importantă în situaţia din regiunea transnistreană, reieşind din interesele fiecărui jucător.

În al cincilea rînd, componenta geopolitică a conflictului transnistrean este un factor major în procesul de soluţionare a conflictului. Din acest motiv, proiectele de reglementare propuse de către diverşi actori nu pot fi acceptate de toate părţile interesate de acest proces, în condiţiile în care au diferite interese şi abordări referitor la problema statutului raioanelor de est ale Republicii Moldova, la etapa post-conflictuală de normalizare a situaţiei şi la prezenţa militară străină pe malul stîng al Nistrului.

În al şaselea rînd, cercul larg de participanţi şi diferenţa abordărilor față de soluţionare a problemelor regimurilor separatiste nerecunoscute de pe teritoriul post-sovietic, ignorarea de către unii dintre participanţii la procesul de soluţionare a normelor şi principiilor internaţionale de evaluare şi de căutare a unei soluţii politico-teritoriale a conflictelor, precum şi presiunea forţelor politice externe au fost cauza principală de „îngheţare” a procesului de negocieri în problema restabilirii integrităţii teritoriale a statelor recunoscute de către comunitatea noilor state independente.

După conţinut, conflictul politico-teritorial cuprinde diverse nivele sociale ale populaţiei în proces de confruntare privind păstrarea sau schimbarea statutului socio-politic al statului, valorilor social-politice, distribuirea resurselor socio-economice, dobîndirea şi păstrarea poziţiilor de conducere în instituţiile şi structurile puterii de stat.

Scopul final al conflictului politico-teritorial este reprezentat de astfel de resurse precum: puterea de stat, formarea instituţiilor guvernamentale, statutul politic al marilor grupuri sociale, teritorii, regiuni, valori şi simboluri care stau la baza puterii politice în structura socială. Amestecul în acest conflict al statelor străine, care urmăresc propriile interese înguste, egoiste, oferă atît conflictului în sine, cît şi procesului de căutare a căilor de soluţionare a acestuia un caracter internaţional.

În prezent, ca urmare a războiului din Ucraina și a înrăutățirii semnificative a situației geopolitice pentru conducerea autoproclamatei „RMN”, procesul de negocieri între Chișinău și Tiraspol ar putea primi un nou impuls, dar mult depinde încă de poziția Rusiei și a Statelor Unite, precum și de existența, la Chișinău, a unui guvern care să aibă dorința și capacitatea de a conduce și finaliza această muncă foarte dificilă în așa fel, încît în rezultat să nu obțină un război pe teritoriul său.

În lumina celor expuse mai sus, conflictul transnistrean este perceput nu atît ca o luptă a puterii centrale şi a regiunilor separatiste de frontieră, ci ca rezultatul aspiraţiilor agresive îndreptate spre divizarea teritorială a Republicii Moldova, slăbirea suveranităţii ţării, proces activ susţinut de Rusia, iar în ultimii ani, într-o formă voalată, de către unii vecini occidentali care susțin guvernarea Maiei Sandu. În acest sens, conflictul dintre Guvernul Republicii Moldova şi regiunea separatistă este, în esenţă un conflict politico-teritorial internaţional şi este rezultatul acţiunilor neconstituţionale de uzurpare a puterii în raioanele de pe malul stîng al Nistrului de gruparea radicală anti-moldovenească, în frunte cu liderii separatiști și oligarhii locali.

16.5. Interesele pe termen lung şi politica Rusiei în contextul conflictului transnistrean

Pentru a evalua obiectiv situaţia creată în jurul cvasi-statului nerecunoscut şi a procesului de negocieri pentru soluţionarea paşnică a conflictului transnistrean, pentru a prognoza evoluţia de mai departe a acestuia, trebuie să înţelegem clar rolul pe care l-a jucat şi continuă să-l joace Rusia în evenimentele care au loc pe malul stîng al Nistrului, precum şi interesele geopolitice pe termen lung ale acestui stat în partea de sud-vest a spaţiului post-sovietic.

Federaţia Rusă, înţelegînd că îşi va consolida influenţa în regiune doar menţinîndu-şi prezenţa militară, începînd cu luna august a anului 1991 şi pînă în martie 1992 a oferit separatiştilor transnistreni sprijin politic şi informaţional, iar din momentul transferării Armatei a 14-ea sub jurisdicţia sa, a început să ofere ajutor militar, precum şi să participe direct, neafișînd acest lucru, la acţiunile militare de partea forţelor separatiste.

De asemenea, Rusia nu a împiedicat venirea în raioanele din stînga Nistrului a cazacilor ruși şi a altor mercenari, precum şi activitatea organizaţiilor publice, care se ocupau de recrutarea lor pentru participarea la conflictul armat de pe Nistru. Anume atunci conducerea politică a Rusiei şi-a dat seama, că numai prin menţinerea de facto a unui regim separatist, independent de Republica Moldova, ea va reuşi să-şi asigure prezenţa militară în regiune şi, în consecinţă, influenţa sa asupra acestei părţi a Europei de sud-est.

În vara anului 1992, Rusia, folosind echipamentul militar şi armamentul rămas de la Armata a 14-ea sub comanda generalului Al. Lebedi, ca răspuns la acţiunile conducerii Republicii Moldova, care a încercat să rezolve problema integrității teritoriale prin mijloace armate, a întrat în confruntare cu statul moldovean, forțînd în cele din urmă conducerea Moldovei să revizuiască fundamental strategia acţiunilor de răspuns împotriva separatiştilor de pe malul stîng.

După încetarea acţiunilor militare şi semnarea Acordului privind principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova, la 21 iulie 1992, Moldova şi Rusia au stabilit un mecanism care excludea posibilitatea de reîncepere a acţiunilor militare și, prin urmare, de soluţionare forţată a conflictului. Acordul a consolidat statu-quo-ul existent la data semnării sale.

Evident că, din punctul de vedere al dreptului internaţional, aceasta este o încălcare făţişă a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, stat-membru al ONU. Deşi Rusia a declarat în mod repetat, că ea nu a participat la conflictul militar, prezenţa şi participarea forţelor sale armate de partea puterii separatiste şi neconstituţionale este de necontestat. Însă, datorită faptului că Guvernul Republicii Moldova şi cel al Rusiei nu se află oficial în stare de război, pentru că războiul nu a fost declarat oficial de nici o parte, acest conflict este privit în general de către comunitatea internaţională drept un conflict intern al Republicii Moldova.

Implicarea multilaterală a Federaţiei Ruse în situaţia creată în jurul autoproclamatei RMN din momentul apariţiei acestei formaţiuni este unul dintre factorii principali ai politicii externe, care influenţează nu numai progresul negocierilor în ce priveşte conflictul transnistrean, ci însăşi existenţa regimului separatist de la Tiraspol. Rusia are statutul de garant al soluţionării paşnice a conflictului. Pe teritoriul, care rămîne temporar sub controlul separatiştilor, se află Grupul Operativ al Forţelor Ruse, contingentul rusesc de menţinere a păcii şi depozitele de muniţii, care aparţin Rusiei. Nu mai puţin important este faptul că pe acest teritoriul locuiesc mai mult de două sute de mii de cetăţeni, cărora le-a fost acordată cetăţenia rusă. O parte semnificativă a populaţiei din „Republica Moldovenească Nistreană” este de orientare pro-rusă.

Potrivit surselor ruseşti, Rusia acoperă de la jumătate pînă la două treimi din necesităţile financiare ale administraţiei transnistrene, precum şi acordă subvenţii indirecte sub formă de ajutor umanitar, preţuri mici la gazele naturale şi neaplicarea sancţiunilor pentru neplata facturilor pentru această sursă de energie pe parcursul a mai mult de trei decenii.

Sub aspect geopolitic, raioanele Moldovei din stînga Nistrului au fost percepute de Rusia ca un poligon strategic, care îi permite să-şi asigure prezenţa, dar şi influenţa în partea de sud a Europei de Est şi în zonele de lîngă Marea Neagră. În acest sens, Transnistria rămîne a fi zonă strategică importantă, care a condiţionat un nivel ridicat de implicare în eforturile de soluţionare a conflictului a ţărilor străine, precum şi a organizaţiilor multilaterale internaţionale, fiecare dintre care are propriile interese aici.

Teritoriul CSI şi al fostei Uniuni Sovietice în ansamblu este o direcție prioritară în politica externă a Rusiei, un teritoriu anunţat al intereselor sale strategice. Extinzînd influenţa sa politică în regiunea „Comunităţii Statelor”, Rusia a tins să fie principalul mediator în soluţionarea crizei politice şi a conflictelor interetnice de pe teritoriul post-sovietic.

În acelaşi timp, eforturile Rusiei în procesul pacificării sînt ineficiente, caci aproape toate conflictele din CSI nu sînt rezolvate pînă la capăt, cu excepția returnării forțate a regiunii Nagorno-Karabah de către Azerbaidjan, sau sînt „îngheţate”, iar în Caucaz teritoriile Georgiei aflate în litigiu sînt sub protectoratul Rusiei. Reieşind din interesele sale strategice şi, practic, din toate conflictele existente, Rusia duce o politică care se caracterizează prin atitudine părtinitoare faţă de una dintre părţile participante la conflict. Toate acestea duc la o evaluare critică a forţelor ruse de menţinere a păcii din partea comunităţii internaţionale, dar şi la neîncrederea în Rusia, din partea politicienilor şi a majorităţii populaţiei Republicii Moldova, privind reglementarea problemei transnistrene.

Această neîncredere a crescut semnificativ în rezultatul anexării Crimeii de către Rusia în 2014 și după ce a început acțiunea militară împotriva Ucrainei, lansată de Rusia în februarie 2022, care a dus la pierderea de către Ucraina a unei părți importante din teritoriile sale din est și sud-est.

O altă problemă, nerezolvarea căreia creează obstacole suplimentare în restabilirea integrităţii teritoriale a statelor, care se confruntă cu fenomenul separatismului teritorial, este utilizarea de către Rusia a unei interpretări proprii a normelor şi regulilor internaţionale. Cu toate acestea, trebuie să menţionăm că în lumea modernă politica „standardelor duble” a devenit o normă, de care ţin cont în procesele de reglementare a conflictelor teritoriale și alte state globale sau cu teritorii mari.

O asemenea abordare era utilizată de către Rusia și în cazul populaţiei de pe malul stîng al Nistrului, care în mod arbitrar şi unilateral este recunoscută „popor transnistrean” cu dreptul, care reiese de aici, la autodeterminare pîna chiar la separarea de Republica Moldova. Mai mult decît atît, politicienii influenţi ruşi clasifică în mod fals conflictul din Transnistria, împreună cu alte conflicte apărute în spaţiul post-sovietic, ca fiind unul interetnic, fără să nege, în acelaşi timp, anumiţi factori teritoriali, politici, care au influenţat apariţia lui.

Rusia a tins mereu, de-a lungul tuturor acestor ani, să reducă la minim numărul participanţilor internaţionali, al mediatorilor şi garanţilor procesului de reglementare a conflictului. Problema însă ar trebui să fie rezolvată între Chișinău şi Tiraspol, sub egida Moscovei. În ciuda faptului că regimul separatist nu a fost exclus din procesele de soluţionare politică, mai mult decît atît, de la începutul anilor ‘90 administraţia de la Tiraspol a devenit participantă la negocierile de reglementare a conflictului, partea rusă încearcă prin toate mijloacele să ridice statutul separatiştilor la unul legitim, ca al Republicii Moldova, înţelegînd prea bine imposibilitatea unui astfel de pas pentru conducerea Republicii Moldova.

Însă paradoxul constă în faptul, că soluţionarea conflictului transnistrean corespunde intereselor pe termen lung ale Rusiei în regiune, spre deosebire de interesele unor alţi actori, în special ale României, a cărei elită nu înlătură de pe ordinea de zi problema aderării Moldovei la București în varianta „fără Transnistria”, iar acest lucru îl înţelege foarte bine liderul rus, care a iniţiat semnarea în anul 2003 a aşa-numitului „plan Kozak”. Iar pentru ilustrarea acestei afirmaţii, este oportun să examinăm două opţiuni de dezvoltare a evenimentelor în următorii cîţiva ani, în lumina realizării intereselor pe termen lung ale Rusiei în regiune:

A) Transnistria, cu sprijinul Rusiei, se va reuni cu Republica Moldova;

B) În Transnistria, cu susţinerea Rusiei, va fi consolidat regimul separatist.

Opţiunea A):

• Creşterea semnificativă a prestigiului şi influenţei Rusiei asupra întregului teritoriu al Republicii Moldova, ca urmare a eforturilor depuse de acest stat la soluţionarea celei mai dureroase probleme a tuturor moldovenilor - conflictul transnistrean. Pentru mulţi moldoveni, care consideră astăzi Rusia drept un stat neprietenos, imaginea Rusiei se va schimba în mai bine - dintr-un stat dușmănos va deveni un partener internațional al Republicii Moldova;

• Într-o Moldovă reintegrată practic va fi scoasă de pe ordinea de zi problema unificării cu România, pentru că una dintre condiţiile de restabilire a integrităţii teritoriale ar fi imposibilitatea de a-şi pierde suveranitatea fără să piardă teritoriile din stînga Nistrului. Acest lucru corespunde intereselor pe termen lung al populației Republicii Moldova și, în același timp, ale Rusiei;

• Va creşte semnificativ prestigiul internaţional al Rusiei ca stat ce duce o politică constructivă în rezolvarea conflictelor teritoriale, ceea ce este deosebit de important în lumina agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei;

• Republica Moldova îşi va păstra pentru mai mulţi ani statutul de neutralitate, fapt care este în deplină concordanţă cu interesele ambelor state;

• Republica Moldova va dezvolta mai activ relaţiile economico-comerciale bilaterale cu ţările CSI şi va renunţa la ideea de retragere din această structură internaţională multilaterală;

• Se vor crea condiţii prielnice pentru o creştere economică rapidă a Moldovei, ceea ce o va face mai atractivă pentru propriii cetăţeni, prin neutralizarea, pe această cale, a unei părţi esenţiale a propagandei anti-moldovenești;

• Din punct de vedere juridic, în una dintre condiţiile de reunificare va fi consfinţit dreptul la proprietate al Rusiei şi al cetăţenilor săi în regiunea transnistreană.

Opţiunea B):

• Mulți moldoveni, deocamdată graţie istoriei comune, religiei, apropierii culturilor, cunoaşterii limbii şi culturii ruse, percep Rusia pozitiv, ca pe un stat prieten. În cazul consolidării regimului separatist în Transnistria, situaţia se va schimba cardinal, iar Rusia se va prezenta în faţa poporului Republicii Moldova în calitate de stat, care a separat ţara şi care a trădat prietenia de lungă durată dintre cele două popoare;

• Pentru români şi românism vor fi disponibile noi oportunităţi de extindere în volum deplin a propagandei anti-ruse, insuflarea urii faţă de tot ce e rusesc în sufletele tinerilor, precum şi dezvoltarea rapidă a rusofobiei. O asemenea situaţie va submina în mod semnificativ poziţia Rusiei în Republica Moldova şi va pune în dificultate populația numeroasă vorbitoare de limbă rusă a ţării;

• Se vor crea condiţii ideale pentru absorbirea rapidă a Republicii Moldova de către România în condiţiile Bucureştiului, ceea ce puțin probabil că corespunde intereselor pe termen lung ale Rusiei;

• Transnistria, în care locuieşte populaţie vorbitoare de limba rusă şi moldoveni loiali Rusiei, va rămîne decenii la rînd cea mai săracă regiune a Europei ca o enclavă nerecunoscută de către ţările europene. Rusia este responsabilă, pentru aceşti oameni, de un viitor destoinic, pe care nu va fi, însă, capabilă să-l ofere;

• Rusia, într-o măsură și mai mare, va avea imaginea stabilă de ţară, care încalcă normele dreptului internaţional.

Interesele obiective ale Rusiei, desigur, constau în adoptarea unor măsuri urgente pentru rezolvarea conflictului transnistrean, precum şi sprijinul activ la restabilirea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Acei din Rusia, care nu înţeleg acest lucru şi duc o politică de stabilire a statutului de formaţiune teritorială separatistă, fără îndoială, acţionează împotriva intereselor Rusiei. Aceşti oameni trebuie să fie îndepărtaţi de către conducerea Rusiei, inclusiv şi din procesul de reglementare a conflictului. Cu toate acestea, în Rusia există forţe care înţeleg totul şi care sînt ghidate de interesele ariviste înguste de afaceri sau lucrează nu în favoarea statului rus...

Desigur, pentru realizarea cu succes a proiectului de unificare, Rusia are nevoie de parteneri capabili în conducerea Republicii Moldova, de aceea liderii țării noastre trebuie să înțeleagă bine acest lucru și să urmeze o politică adecvată față de Rusia, ceea ce nu întotdeauna se întîmplă.

Lipsa, după eșecul „Planului Kozak”, a unei politici consecvente din partea Rusiei, lipsite de emoții excesive, care să vizeze reîntregirea Republicii Moldova, influența crescîndă asupra conducerii ruse a forțelor anti-moldovenești, care adesea acționează exclusiv în interesele lor înguste, politica neclară a conducerii moldovenești cu schimbările sale de orientare în politica externă, au creat condiții pentru implicarea de către conducerea Republicii Moldova a altor actori influenți la nivel mondial în soluționarea conflictului transnistrean. Astfel, a fost creat „formatul 5+2”, în cadrul căruia nu s-a înregistrat niciun progres în soluționare și ale cărui perspective sînt foarte neclare.

16.6. Politica Uniunii Europene, SUA şi OSCE în procesul tentativelor de soluţionare a conflictului transnistrean.

În condiţiile moderne, influenţa conflictelor locale asupra dezvoltării relaţiilor dintre state a crescut semnificativ. Devine evident faptul că în această lume, în care predomină raporturile de reciprocitate şi de interdependenţă, climatul politic al planetei se defineşte în cea mai mare parte prin „punctele fierbinţi”. Evenimentele din ultima perioadă demonstrează convingător că orice conflict armat are o „dimensiune internaţională” şi poate implica participanţii la relaţiile internaţionale, poate căpăta un caracter global multilateral. Un exemplu viu în acest sens este Ucraina, al cărei război cu Rusia este o consecință directă a confruntării globale dintre Rusia și Occident.

Statutul de superputere globală mare care, prin definiţie, trebuie să aibă interese în orice parte a lumii, indiferent de amplasarea geografică a anumitor ţări şi regiuni, impune guvernul SUA să-şi formuleze destul de clar strategia atingerii acestora la nivel planetar, în colaborare cu partenerii internaţionali şi ca rivali ai concurenţilor şi duşmanilor evidenţi. Aceste interese nu au neapărat un caracter îngust de natură economică şi, prin urmare, nu pot fi reduse numai la asigurarea accesului garantat şi pe termen lung la resursele naturale şi controlul financiar asupra statelor-satelit. Casa Albă continuă să fie preocupată de păstrarea şi consolidarea imaginii sale pe arena internaţională ca promotor principal al „valorilor democratice şi luptător împotriva regimurilor care sînt îndreptate împotriva oamenilor”, consolidarea rolului său de lider al comunităţii ţărilor de vest. Cu toate acestea, resursele influenţei americane nu sînt nici pe departe nelimitate şi consolidarea unei structuri multipolare a ordinii mondiale introduce corectivele sale în metodele şi instrumentele utilizate de Casa Albă, în scopul atingerii obiectivelor strategice.

După prăbușirea modelului mondial bilateral, ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice, utilizînd activ retorica pro-democratică, Statele Unite ale Americii au început să extindă constant zona influenţei lor, în general prin extinderea NATO spre est.

De asemenea, a fost schimbat conceptul strategic al Alianţei în direcţia operaţiunilor militare de amploare în afara teritoriului ţărilor-membre, în cazul unei ameninţări la adresa stabilităţii şi securităţii acestora. În acest caz, natura şi gradul unor astfel de ameninţări este determinat exclusiv de către SUA și liderii NATO. Această strategie a Washingtonului s-a manifestat grăitor în timpul intervenţiei militare în fosta Iugoslavie (Kosovo), Irak, Afganistan şi sub masca mişcării de insurgenţă în Africa de Nord. Un loc important în această politică îl ocupă formarea și sprijinirea forțelor proxy pentru a lupta împotriva marilor puteri rivale, cu care Occidentul nu dorește să se angajeze într-o confruntare deschisă. În acest context, Occidentul a sprijinit și a încurajat timp de decenii sentimentele antirusești din Ucraina și astăzi sprijină activ Ucraina, care, ca urmare a aspirației sale de a adera la NATO, a primit un război pe teritoriul său cu Rusia și moartea a sute de mii de concetățeni ai săi.

Strategia SUA în spaţiul post-sovietic reiese din tendinţa de a finaliza şi a da un caracter ireversibil schimbărilor geopolitice masive, care au avut loc ca urmare a dezintegrării Uniunii Sovietice şi odată cu sfîrşitul „războiului rece”. În acest context, politica de împiedicare a eforturilor Rusiei, ce ţin de restabilirea zonei de influenţă pe continentul est-european, se realizează în practică, inclusiv prin acordarea sprijinului ţărilor din regiunile, care se confruntă cu problema separatismului teritorial şi aflarea ilegală pe teritoriul lor a trupelor armate ale altor ţări.

Ar fi o greşeală să presupunem că partea americană îşi desfăşoară activitatea în Republica Moldova reieșind din interese altruiste. Promovînd o soluţionare politică a conflictului transnistrean, administrația americană urmărește unul dintre principalele obiective strategice în această regiune a Europei de Est - neadmiterea restabilirii zonei de influență a Rusiei și utilizarea în acest scop a autoproclamatei RMN, a armamentului rusesc și a trupelor ruse staționate în Transnistria.

În acest context, retragerea trupelor străine şi a armamentului din raioanele Republicii Moldova din stînga Nistrului pentru moment este principala sarcină a diplomaţiei americane la nivel regional. De asemenea, SUA nu este interesată în a i se oferi regiunii transnistrene a unui statut, care va permite Rusiei, prin intermediul Transnistriei (deja în componența Republicii Moldova) să influenţeze politica conducerii Moldovei.

Pe de altă parte, odată cu venirea la putere în SUA a administrației lui Donald Trump, Rusia a început să fie percepută nu doar ca un rival regional, ci și ca un partener în domeniile declarate prioritare de SUA - obținerea păcii în Ucraina, rezolvarea problemei programului nuclear al Iranului, neutralizarea poziției Rusiei în relațiile cu China, cooperarea în Arctica, dezvoltarea extragerii rusești de metale rare.... Poate că „resetarea” relațiilor ruso-americane va contribui la revitalizarea sau schimbarea formatului multilateral internațional cunoscut sub numele de 5+2, care stagnează de cîțiva ani, fără perspective reale de a găsi o cale de ieșire din situația creată, iar după izbucnirea războiului din Ucraina el practic a încetat să mai existe.

După venirea la putere a administrației lui Donald Trump, SUA își declară insistent dorința de a pune capăt războiului din Ucraina, motiv pentru care a apărut speranța că problema transnistreană va fi discutată de SUA și Rusia în cadrul negocierilor privind încetarea războiului din Ucraina. Conducerea Moldovei ar trebui să mizeze pe ajutorul SUA în restabilirea integrității teritoriale a statului în următoarele direcții:

• în domeniul reglementării politico-diplomatice a conflictului, în baza respectării integrităţii teritoriale, independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova;

• cererea de retragere a trupelor ruse, a armamentului, echipamentului militar şi a muniţiilor din regiunile de est ale Republicii Moldova;

• aprobarea de către Republica Moldova a poziției privind acordarea unui statut special Transnistriei în cadrul Republicii Moldova, ca element-cheie al soluționării conflictului și în baza dreptului internațional;

• sprijinirea eforturilor diplomaţiei moldoveneşti pe arena internaţională, îndreptate spre soluţionarea conflictului transnistrean;

• contribuția la consolidarea încrederii între populația de pe ambele maluri ale Nistrului prin elaborarea unor programe de dezvoltare socio-economică.

Chiar dacă statele-membre ale UE au o viziune diferită faţă de priorităţile în domeniul securităţii şi stabilităţii în spaţiul eurasiatic, în ultimii ani această comunitate de state a început să ducă o politică mai activă în contextul soluţionării conflictului transnistrean. Un stimul pentru conştientizarea de către liderii UE a importanţei lichidării focarului de încordare din imediata apropiere de graniţele Uniunii Europene, au devenit acțiunile militare din Ucraina, în urma cărora UE își exprimă dorința de a-și asuma o responsabilitate mai mare în diverse domenii, precum:

• securitatea energetică pe ambele maluri ale Nistrului;

• nepermiterea acțiunilor militare pe teritoriul autoproclamatei RMN în legătură cu războiul din Ucraina;

• promovarea măsurilor de consolidare a încrederii între Chișinău și Tiraspol prin realizarea în Transnistria a unui șir de proiecte umanitare, precum și a unor proiecte privind construcția facilităților de infrastructură socială, finanțate de UE;

• participarea, în calitate de observator, în cadrul consultaţiilor şi negocierilor în formatul 5+2.

UE a jucat un rol important în depășirea crizei energetice din Transnistria ca urmare a întreruperii de către Ucraina a tranzitului de gaze rusești pe teritoriul său, însă liderii europeni nu au reuşit deocamdată să transforme prezenţa sa în creştere în Republica Moldova în pîrghii reale de influenţă asupra liderilor de la Tiraspol, asupra populaţiei, afacerilor şi regimului politic din regiunea transnistreană. În mod evident, nivelul persoanelor responsabile de implicarea UE în procesul de reglementare transnistreană, care combină aceste sarcini cu activitatea lor principală, este în mod clar insuficient pentru a cunoaște pe deplin situația din regiune și pentru a elabora propuneri eficiente pentru apropierea celor două maluri ale Nistrului. Pentru a oferi un ajutor eficient în soluţionarea conflictului transnistrean, ar fi de dorit ca UE să înființeze un birou permanent la Chișinău, cu un diplomat de rang înalt cu experiență, care să se dedice exclusiv asistenței pentru unificarea celor două maluri. Ca urmare să aibă asemenea pîrghii, care i-ar permite să promoveze mult mai hotărît propriile interese în regiune, în primul rînd în domeniile de asigurare a securităţii şi stabilităţii la graniţa de sud-est a Uniunii Europene. Acest lucru va fi posibil numai în cazul:

• participării active, în coordonare cu conducerea Republicii Moldova, la proiecte umanitare, sociale și economice pe malul stîng al Nistrului;

• îndeplinirii funcției de mediator în problemele economice, culturale și umanitare între conducerea autoproclamatei RMN și Republica Moldova;

• elaborării şi propunerii unei viziuni proprii de soluţionare a problemei transnistrene, care să fie sprijinită de majoritatea ţărilor din UE;

• implementării unei politici de democratizare şi demilitarizare a regiunii transnistrene, în cadrul eforturilor de consolidare a încrederii între părţile implicate în conflict;

• realizării în practică a unor măsuri concrete, îndreptate spre stimularea adoptării de către administraţia de la Tiraspol a anumitor decizii, aplicîndu-se şi constrîngerea, în cazul în care este nevoie;

• neutralizării politicii de deznaționalizare (românizare) a moldovenilor;

• exercitării presiunii asupra liderilor moldoveni, în vederea alinierii legislației lingvistice la „Convenția europeană pentru protecția minorităților naționale”;

• lucrului diplomatic pe direcția transnistreană, pentru a elimina confuziile în procesul de reglementare a conflictului transnistrean dintre Republica Moldova şi Rusia.

Cu toate acestea, în prezent, UE, în pofida unei intensificări a activității cauzate de o anumită agravare a situației, nu este pregătită să joace un rol mai activ în rezolvarea problemei transnistrene, care ar corespunde statutului continental și global al acestei organizații internaționale multilaterale.

UE are pîrghii de influenţă indirectă asupra regimului separatist, dar nu le folosește bazîndu-se pe eurodeputații români și pe capacitatea conducerii Moldovei de a implica liderii de la Tiraspol în procesul de găsire a unei opțiuni acceptabile de rezolvare a conflictului, cu participarea Rusiei.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este ineficientă în soluţionarea conflictului transnistrean, în general, din cauză că Rusia are drept de veto în această organizaţie şi se foloseşte de el reieşind din propriile interese în politica externă. Cele mai elocvente în această privinţă sînt rezoluţiile politice în problema transnistreană, introduse spre examinare la summit-urile OSCE şi care sînt sistematic blocate de către partea rusă. De regulă, participanţii acestor reuniuni de nivel înalt se limitează la declaraţii generale. Discuţiile de ani de zile despre faptul că OSCE trebuie să fie transformată într-o organizaţie internaţională, care să poată preveni şi rezolva situaţiile de conflict în zona sa de responsabilitate geopolitică, nu au determinat deocamdată schimbări esenţiale ale situaţiei.

Experienţa pozitivă a Europei în combaterea separatismului teritorial:

• Experienţa Spaniei: Introducerea în Constituţie a articolelor despre oferirea unei autonomii mai largi Ţării Bascilor, precum și Cataloniei, dar şi oferirea în continuare a unei autonomii largi altor entități, cultivarea unor tendinţe centripete în regiuni, colaborarea activă cu elitele regionale pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Spaniei;

• Experienţa Franţei: o politică bine gîndită şi echilibrată a guvernului central în ceea ce priveşte tendinţele separatiste din Corsica;

• Experienţa Marii Britanii - refuzul de a utiliza forţa împotriva separatiştilor, oferind o autonomie largă Irlandei de Nord şi Scoţiei, iar activitatea organismelor reprezentative ale autonomiilor, poate fi calificată drept una de succes. Merită să fie studiată experienţa acestor ţări în relaţiile cu separatiştii.

Experienţă negativă – fosta Iugoslavia (Serbia).

16.7. Interesele Ucrainei în Transnistria.

Ucraina este unul dintre cei mai importanţi actori activi în soluţionarea conflictului transnistrean. Reieşind din caracterul confruntării dintre Chișinău, Moscova şi Tiraspol, dar şi luînd în considerare prezenţa ilegală a trupelor ruse pe segmentul corespunzător al frontierei de sud-vest a Ucrainei, Transnistria ca regiune ar trebui să fie zonă de interes strategic a acestui stat în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii şi securităţii, mai ales după începerea acțiunilor militare la scară largă cu Rusia în februarie 2022.

Cu toate acestea, în ceea ce privește linia strategică a Kievului în privința acestei enclave, se creează impresia că Ucraina acționează în principal fiind cu ochii pe Rusia sau pe Occident, în funcţie de interesele sale politice şi economice de moment. O strategie independentă a Kievului în regiune nu poate fi urmărită, cu toate acestea, de la izbucnirea războiului cu Rusia interacțiunea cu regiunea a fost coordonată mai activ cu conducerea Moldovei.

În același timp, Ucraina a jucat un rol activ în asigurarea securităţii pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene în perioada 2006-2022, atunci cînd, conform unui acord interguvernamental moldo-ucrainean, au fost introduse noi reguli de trecere a mărfurilor peste frontiera moldo-ucraineană. Partea ucraineană a început să permită trecerea mărfurilor transnistrene doar în cazul în care acestea sînt perfectate de vama moldovenească.

Kievul oficial este pentru unitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Pe de altă parte, o serie de organizaţii politice liberal-naţionaliste de dreapta susţin ideea integrării Transnistriei cu Ucraina, și chiar ocuparea militară a regiunii, exercitînd presiune asupra guvernului acestei ţari. Cu toate acestea, după sfîrșitul primului an de război, acest subiect a dispărut aproape în totalitatea de pe agenda politicienilor și a mass-mediei.

Chiar dacă numărul cetăţenilor ucraineni din Transnistria nu depăşeşte 3 mii de oameni, conducerea autoproclamatei republici sprijină organizaţiile etno-culturale şi socio-politice ucrainene. Astfel, Uniunea Ucrainenilor din Transnistria are filiale în toate raioanele din stînga Nistrului. A fost creat un liceu ucrainean la Tiraspol, în şcolile locale se creează clase cu studiere în limba ucraineană. Trebuie remarcat faptul că, în ciuda statutului oficial al limbii ucrainene, marea majoritate a ucrainenilor din Transnistria rămîn a fi vorbitori de limbă rusă.

Conducerea autoproclamatei RMN a vrut să joace „cartea ucraineană”, printr-o colaborare transfrontalieră cu Ucraina mult mai activă, mai ales prin colaborarea cu regiunile ucrainene. De asemenea, autorităţile de la Tiraspol periodic reveneau la ideea de „întoarcere a teritoriului transnistrean” în componenţa Ucrainei, apropiat ca mentalitate şi memorie istorică. Propaganda oficială a regimului separatist promova insistent ideea că o astfel de modalitate de rezolvare a problemei pe termen lung promite mult mai multe perspective pentru economia regiunii, decît fiind pe deplin independentă ca parte componentă a „Republicii Moldova împotmolită în datorii”. Numai regiunea Odesa cu porturile sale, industria şi potenţialul său economic îi va permite, cică, Transnistriei să poată respira uşor.

Cu toate acestea, politicienii ucraineni rezonabili înţeleg, că interesele pe termen lung ale Ucrainei constau în contribuția la restabilirea integrității teritoriale a Moldovei și evitarea posibilei înghiţiri pe viitor a Republicii Moldova de către România, căci, în caz contrar, România unită va avea pretenţii teritoriale serioase faţă de Ucraina. Salvarea de aceste pretenţii ar putea fi păstrarea suveranităţii Republicii Moldova, iar cel mai important factor în păstrarea acestei suveranităţi este reintegrarea Moldovei. Ucraina poate şi trebuie să-şi joace rolul în realizarea acestei sarcini după încheierea războiului cu Rusia.

16.8. Poziţia României cu privire la problema restabilirii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

Ca ţară-membră a Uniunii Europene şi NATO, România trebuie să urmeze politica externă a acestor organizații internaționale multilaterale, cel puțin la nivel de retorică diplomatică. Acestea fiind împrejurările, Bucureștiul susține integritatea teritorială a Republicii Moldova și consideră inacceptabil scenariul respingerii de către Republica Moldova a Transnistriei „separatiste”.

Abordarea actuală de către România a relaţiilor bilaterale după venirea la putere la Chișinău a Alianței pentru Integrare Europeană și derivatelor sale, inclusiv PAS, în continuare, se bazează pe tendinţa de a acorda asistenţă de orice fel pentru consolidarea orientării pro-occidentale a Moldovei sub pretextul apropierii de UE şi o cooperare mai strînsă cu NATO.

În conformitate cu poziţia oficială actuală a României, împărtăşită şi de susţinătorii moldoveni ai unionismului moldo-român, Moldova este „al doilea stat românesc”, moldovenii sînt români, limba moldovenească e „română”. Bucureștiul consideră și teritoriile din sudul Basarabiei și nordul Bucovinei, care fac parte din Ucraina, ca fiind „pămînturi istorice românești”. Sub pretextul susținerii Chișinăului „în păstrarea civilizației românești”, în regiune sînt create premise de românizare a Republicii Moldova. Trebuie remarcat faptul că ideea de a uni „două Românii” a devenit una dominantă în activitatea preşedintelui Traian Băsescu. El a afirmat în repetate rînduri despre acest lucru, dînd asigurări cetăţenilor ambelor ţări că acest lucru se va întîmpla în viitorul apropiat în cadrul UE. Următorii conducători ai României, periodic, de asemenea, revin asupra acestei probleme, inspirați de poziția președintei Sandu și PAS, care, împreună cu judecătorii Curții Constituționale (aproape toți cetățeni români), aflați cu siguranță într-o situație de conflict de interese, au comis o crimă împotriva statului moldovenesc modern, anulînd o serie întreagă de acte legislative care reglementau denumirea și funcționarea limbii de stat, precum și a organelor puterii din țară.

Politicienii români fac periodic declarații precum că Republica Moldova, în viitorul apropiat, va putea intra în componenţa ţării lor, iar graniţa României, respectiv, și a UE, va fi rîul Nistru.

Această „presupunere” însumează şi intenţiile tainice ale establishment-ului politic românesc şi esenţa politicii duplicitare a Bucureştiului, bazîndu-se pe cunoscuta „tactică a faptului împlinit” - absorbţia Republicii Moldova (fără Transnistria). O parte importantă a acestei politici este retorica antirusească și crearea, sub pretextul participării interesate, a unor obstacole de nedepăşit în soluționarea conflictului transnistrean.

Intimidarea populaţiei Moldovei din partea dreaptă a Nistrului cu românismul este argumentul major pentru zombarea populaţiei din regiunea transnistreană de către conducerea regimului separatist, dar şi a unor reprezentanţi ai establishment-ului politic rus. Actuala conducere a României înțelege foarte bine faptul, că însuși factorul participării acestei țări la soluționarea conflictului transnistrean poate îndepărta în mod semnificativ soluționarea lui, de aceea încearcă în toate modurile posibile să își arate interesul.

Dacă vorbim despre poziţia oficială a Bucureştiului, atunci aceasta este împachetată într-un ambalaj „constructiv şi logic” şi conţine setul-standard de opinii şi recomandări, care sînt rostite în jurul conflictului transnistrean de mulţi ani, dar care aşa şi nu a ajutat la avansarea procesului de reglementare.

România este împotriva soluţionării conflictului transnistrean prin ”federalizarea” Republicii Moldova. În acest sens, Bucureştiul oficial se bazează pe experienţa negativă de soluţionare a acestui conflict în baza aşa-numitului „memorandum Kozak”, elaborat de partea rusă, cu participarea autorităţilor moldoveneşti şi a regimului nerecunoscut din regiunea Transnistria.

Potrivit părţii româneşti, planul Kozak nu a fost adoptat, deoarece nu garanta integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova, iar reglementarea conflictului transnistrean în baza participării părţilor în formatul „5+2” (Moldova, Transnistria, OSCE, Rusia, Ucraina şi observatorii din partea SUA şi UE) va garanta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova.

De asemenea, partea românească subliniază că mecanismul de menţinere a păcii, existent pe Nistru, şi-a îndeplinit demult obiectivele iniţiale şi că el trebuie să fie adaptat la o nouă etapă şi transformat într-o misiune multinaţională civilă cu mandat internaţional. În acest context, presupunînd că prezenţa militară rusă este o sursă de sprijin pentru separatismului transnistrean, Bucureştiul consideră necesară retragerea completă a trupelor ruse din zonele din stînga Nistrului, fapt care, după părerea lui, va crea condiţii pentru soluţionarea conflictului.

În plus, diplomaţia română, bazîndu-se pe normele dreptului internaţional, consideră, pe bună dreptate, că populaţia din raioanele Moldovei de pe malul stîng al Nistrului nu are nici o bază pentru a se autoidentifica ca popor. După părerea românilor, spre deosebire de Kosovo, locuitorii Transnistriei nu au identitate naţională. Nu există popor transnistrean, există doar o populaţie, condusă de o forţă militară. Locuitorii Transnistriei nu se deosebesc nici prin cultura, nici prin limba lor, nici prin religie, nici prin tradiţii de locuitorii Republicii Moldova sau ai regiunilor de frontieră ale Ucrainei. Conform dreptului internaţional, statul trebuie să aibă un teritoriu, specificul său naţional şi suveranitate. Transnistria are numai teritoriu.

România este interesată să participe la negocieri în formatul internaţional privind reglementarea transnistreană. Bucureştiul tinde să-şi consolideze statutul său geopolitic în regiune, nu-şi ascunde interesul de a deveni un actor important în Balcani şi în regiunea Mării Negre. Participarea la rezolvarea conflictului cu autorităţile separatiste din Transnistria poate contribui la atingerea acestui obiectiv al politicii sale externe.

Există, de asemenea, temeri că indirect România nu va recunoaşte rezultatele negocierilor, la care nu a participat, ceea ce va contribui la creşterea tensiunii în regiune. Însă Moscova şi Tiraspolul sînt categoric împotriva implicării părţii române în conflict, forţînd Bucureştiul să-și promoveze politica referitor la acest subiect în cadrul relaţiilor bilaterale, organizaţiilor regionale şi internaţionale, precum şi prin promovarea protejaţilor săi la conducerea Republicii Moldova pentru punerea în aplicare a diferitor acţiuni pro-româneşti şi anti-ruseşti.

16.9. Cauzele principale, care împiedică soluţionarea conflictului

Cauzele stagnării şi lipsei unei dinamici pozitive în eforturile de restabilire a integrității teritoriale a ţării constau nu numai în defectele formatului multilateral internaţional, care în ultimii ani este folosit destul de inteligent de către cei care doresc să transforme procesul de soluționare a conflictului transnistrean într-unul fără sfîrșit.

De-a lungul anilor, autorităţile Moldovei aşa şi nu au elaborat o strategie adecvată şi eficientă de soluţionare a conflictului transnistrean, continuînd să acţioneze impulsiv şi nesigur, privind îndărăt spre România sau Occident și, într-o mai mică măsură, deja spre Rusia, bazîndu-se în totalitate pe sprijinul unui sau altui partener, punînd responsabilitatea pentru acţiunile întreprinse şi rezultatele lor pe umerii acestora din urmă.

Participanţii la procesul de negocieri în formatul 5+2, în lipsa unei politici active şi cu un scop bine determinat a Moldovei în problema transnistreană, confruntîndu-se cu rezistenţa activă a Rusiei, nu sînt dispuşi să îşi asume riscuri politice pentru soluţionarea crizei separatiste din Moldova. Ca urmare, pe parcursul a cîteva decenii, părţile aflate în conflict, dar şi mediatorii internaţionali și observatorii, nu au reuşit să creeze premise reale pentru soluţionarea problemei transnistrene, în conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional.

Pentru a păstra statu-quo-ul pînă la momentul potrivit, Rusia, prin intermediul liderilor transnistreni, utilizează cu insistență strategia pretinsei confruntări etnice între Chișinău și Tiraspol. În acest caz, regimul separatist, în calitate de purtător de cuvînt al intereselor „grupului etnic amenințat”, adică al așa-numitului „popor transnistrean”, are un drept pretins legitim de a deveni parte cu drepturi depline în procesul de negocieri internațional. Mai mult decît atît, dacă vor reuşi să convingă și celelalte părţi ale procesului de negocieri că conflictul are un caracter interetnic, atunci acest lucru, într-o anumită măsură, ar putea justifica prezenţa trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova și activitatea Rusiei în calitate de mediator şi garant.

Acest lucru, în conformitate cu strategia Kremlinului, ar trebui să acorde o oarecare legitimitate nu numai pretenţiilor regimului separatist, dar și să justifice formatul existent „de menţinere a păcii”, din zona de securitate de pe Nistru. În plus, această poziție nu face decît să „tragă de timp” pînă la venirea la putere în Chișinău a unor forţe acceptabile pentru Rusia.

Anume în această direcţie se îndreaptă eforturile diplomatice ale Rusiei de impunere în procesul de negociere a statutului de parte egală a regimului separatist de la Tiraspol. O asemenea abordare a conflictului anulează învinuirile aduse Rusiei, precum că această ţară este de fapt o altă parte implicată în conflict, care, în virtutea acestui fapt, este unul internaţional.

Dorința reprezentanţilor UE şi SUA, susţinută de OSCE, de a înainta, în calitate de obiectiv-cheie al formatului multilateral de negocieri, intensificarea dialogului şi a cooperării concrete dintre Chișinău şi Tiraspol, vorbeşte despre faptul că și Occidentul percepe conflictul ca unul etnic, precum şi tendinţa UE şi a Statelor Unite ale Americii de a percepe simplist natura conflictelor în spaţiul post-sovietic. Însă, cel mai probabil Vestul, în special Statele Unite, aşa cum am demonstrat mai sus, pur şi simplu trag de timp, nedorind să agraveze relaţiile cu Rusia pe direcția moldovenească, nu mai puțin prioritară decît altele. Într-adevăr, conflictele etnice pot fi rezolvate în cadrul unui dialog între părţile adverse.

Cu toate acestea, negocierile directe privind reintegrarea, între Guvernul Republicii Moldova şi regimul separatist de la Tiraspol, a cărui existenţă depinde în totalitate de Rusia, sînt lipsite de sens, cel puţin atît timp cît Rusia nu va considera de cuviinţă că este necesar să facă concesii sau cel puţin nu îşi va modifica strategia actuală. Pînă cînd Chişinăul nu va distruge aceste modele de percepţie internaţională a situaţiei din jurul conflictului transnistrean, Rusia poate conta pe succesul aplicării în practică a acestor idei. Noi, moldovenii, trebuie să înțelegem clar, că deznaționalizarea moldovenilor, dorința de a ne transforma în români, dacă va avea succes, poate deveni un factor decisiv în percepția poziției Rusiei de către comunitatea internațională.

În același timp, este important să înțelegem că este în interesul Rusiei să rezolve acest conflict, iar Putin, în 2003, a planificat la modul cel mai sincer reunirea celor două maluri în condiții care conveneau Rusiei. Dar cel mai interesant lucru este că aceste condiții conveneau și Republicii Moldova. Dacă planul Kozak nu ar fi fost dejucat, astăzi am fi avut o țară unită, cu frontieră, vamă, sistem financiar și fiscal comun. De ce a refuzat Voronin să semneze acest plan - este un mare mister, iar explicațiile pe care le auzim de la cel de-al treilea Președinte nu sînt pe deplin convingătoare.

Sîntem siguri că este în interesul Rusiei să unească Republica Moldova, Putin înțelegea și înțelege bine acest lucru. Acest lucru ar trebui să-l înțelegem și noi, să punem capăt oricărei forme de rusofobie, să restabilim relațiile și să revenim la cooperarea multilaterală cu Rusia, în primul rînd, în ceea ce privește problema restabilirii integrității teritoriale a țării noastre.

16.10. Strategia soluţionării conflictului transnistrean - principii de bază

Rezolvarea temeinică a conflictelor este imposibilă nu numai fără înlăturarea bazelor obiective ale confruntării părţilor aflate în conflict, dar şi fără identificarea divergenţelor subiective dintre participanţii la conflict şi comunitatea internaţională, care participă la soluţionarea lui. În acest context, conflictul transnistrean ar trebui să fie privit ca unul politico-teritorial şi internaţional, ţinîndu-se cont de dinamica schimbărilor intereselor geopolitice ale marilor puteri la nivel regional şi continental.

Părţile implicate în acest conflict internaţional sînt Republica Moldova şi Federaţia Rusă, ultima folosind regimul separatist de la Tiraspol în calitate de instrument pentru a-şi atinge ţelurile geopolitice pe termen lung în Europa de sud-vest – parte a fostei Uniuni Sovietice.

Însă chiar şi în cazul unei abordări mai constructive a problemei transnistrene de către Moscova, este greu de găsit un statut super-special al regiunii transnistrene, adoptarea căruia va rezolva conflictul în mod automat. Reglementarea lui trebuie căutată într-o strategie bine gîndită, în baza căreia autoritățile moldovenești vor întreprinde eforturi consecvente, susținute de partenerii internaționali, îndreptate spre reîntregirea ţării.

Acesta este un proces treptat, care va dura destul de mult timp, deoarece va trebui găsită o platformă reciproc acceptabilă şi echilibrată, eliminarea stereotipurilor negative, care sînt cultivate insistent în conştiinţa locuitorilor din regiunea transnistreană. În unele cazuri nu fără motiv. În special, greșelile Maiei Sandu și ale Guvernului PAS în soluționarea crizei energetice din iarna anului 2025 au fost un motiv în plus pentru ca mașinăria propagandistă a regimului separatist să arunce cuvinte negative la adresa Republicii Moldova, egalînd toate forțele politice și locuitorii de pe malul drept cu un grup restrîns de persoane din vîrful partidului de guvernămînt PAS. Și acesta nu este un exemplu unic.

Strategia statului moldovenesc trebuie să conţină obiective intermediare şi pe termen lung, care să vizeze aplicarea necondiţionată şi obligatorie a normelor şi principiilor dreptului internaţional în procesul de soluţionare a conflictului. Pentru atingerea acestui obiectiv este nevoie de la bun început să fie eliminate bazele construcției separatiste a conflictului transnistrean, reieşind din adevărata lui natură şi conţinut.

În acest sens, conflictul transnistrean este definit nu ca o luptă între puterea centrală și regiunile separatiste de frontieră, ci ca un rezultat al aspirațiilor externe, îndreptate spre dezbinarea teritorială a Republicii Moldova, slăbirea suveranității țării, proces susținut de Rusia și neevaluat în mod adecvat, precum și eforturile autorităților moldovenești de a aborda constructiv munca consecventă pentru soluționarea conflictului.

Încercarea de soluționare a conflictului în baza așa-numitului „Plan Kozak” a eșuat din cauza rezistenței coloanei a cincea din interiorul Moldovei, a indeciziei autorităților PCRM și a liderului Voronin, precum și a implicării forțelor externe, interesate de existența unor conflicte care să mocnească permanent în această parte a Europei. În același timp, nu încape nici o îndoială, că soarta regiunii transnistrene trebuie să se decidă la Chișinău, în strictă conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional, iar mediatorii şi garanţii trebuie să contribuie la identificarea variantei reciproc acceptabile. Rezultatul final al unei astfel de soluții - un acord între părțile implicate în conflict cu privire la statutul special al raioanelor Republicii Moldova din stînga Nistrului și obținerea autonomiei acestora în cadrul statului moldovenesc.

În același timp, în procesul de negocieri ar trebui evitată categoric folosirea termenilor „federație”, „confederație” și a altor termeni care ar putea irita activiștii coloanei a cincea și răuvoitorii străini, a căror sarcină este să înghețe conflictul și să împiedice orice acorduri de reglementare.

În prezent, cînd sistemul internațional de securitate existent ar putea să fi ajuns la limita posibilităților sale, realitatea modernă a descoperit o necesitate acută de a căuta metode și tehnici noi și mai bune de gestionare și soluționare a conflictelor internaționale. Reieșind din aceste premise sistemice, cea mai adecvată pentru Moldova ar fi strategia de soluționare a conflictului transnistrean bazată pe următoarele principii esențiale:

În primul rînd, principiul internaţional de inviolabilitate a frontierelor şi respectarea suveranităţii, integrității teritoriale a statelor ar trebui să rămînă unul de bază în soluţionarea conflictului politico-teritorial transnistrean, baza pentru asigurarea stabilității și securității, inclusiv la nivel regional. Încercările arbitrare și voluntariste de a opune acest principiu dreptului la autodeterminare al popoarelor și stabilirea propriei statalități în baza „identității regionale”, trebuie considerate acțiuni intenționate împotriva păcii și liniștii tuturor țărilor din regiune.

Procesul de negocieri trebuie să se bazeze şi să reiasă din respectul necondiţionat pentru integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea statului moldovenesc, recunoscut ca atare de către comunitatea internaţională.

În al doilea rînd, metodele şi mijloacele folosite de stat pentru restabilirea integrităţii sale teritoriale trebuie să fie îndreptate în special spre asigurarea securităţii ţării, a sistemului său constituţional, a unei independenţe reale, crearea premiselor pentru consolidarea suveranităţii statului, dezvoltarea economică, consolidarea statutului politic, inclusiv pe arena internaţională, menţinerea echilibrului geopolitic şi stabilitatea la nivel regional.

În al treilea rînd, ţinînd cont de natura conflictului transnistrean, precum şi de natura internaţională, metodele de reglementare trebuie să se bazeze pe mecanisme politice şi mijloace diplomatice, de care dispun statele-membre ale procesului de negocieri internaţionale ale celor cinci părţi, precum şi organizaţiile multilaterale (ONU, UE, OSCE). Un element-cheie în căutarea unui format acceptabil pentru restabilirea integrității teritoriale ar trebui să devină poziția proactivă a statului moldovenesc, care se va baza pe o strategie bine gîndită și pe o cooperare eficientă cu partenerii străini interesați de stabilizarea situației în această parte a Europei de Sud-Est și, nu în ultimul rînd, cu Rusia.

În al patrulea rînd, în centrul eforturilor de restabilire a integrității teritoriale a statului ar trebui să fie interesele unor persoane concrete, care trăiesc pe ambele maluri ale Nistrului. Numai atunci cînd reglementarea conflictului va deveni mai profitabilă decît continuarea ostilităţilor, se va înregistra un progres.

În acest sens, este necesar ca procesul de reglementare paşnică să fie scos din sfera exclusivă a politicii şi diplomaţiei şi să fie desfăşurat un lucru realist şi pragmatic activ în scopul depăşirii înstrăinării, şi de consolidare a măsurilor de încredere la nivelul de grupuri mari de populaţie şi de societate civilă. În această direcţie ar trebui de activizat lucrul organizaţiilor mass-media de stat, de pregătit şi de furnizat informaţii relevante pentru mass-media, aflată în proprietate privată, inclusiv din Rusia şi alte ţări străine. Această activitate ar trebui să mărească considerabil şansele de înaintare spre restabilirea integrităţii teritoriale a ţării.

În al cincilea rînd, la formarea sistemului de abordări pentru soluționarea conflictelor politico-teritoriale și internaționale, este necesar să se ia în considerare specificul și dinamica sistemului internațional modern, care reflectă contradicțiile procesului de formare a unei noi ordini mondiale după sfîrșitul Războiului Rece.

Trebuie asigurată o internaţionalizare eficientă a procesului de soluţionare a conflictului în ceea ce priveşte participarea la acest proces a comunităţii internaţionale. În acest sens trebuie să fim mai înțelegători față de dorința Rusiei de a juca rolul-cheie de pacificator sau intermediar, ca o realitate stabilită, dar, în același timp, să implicăm mai activ principalii actori internaționali în reglementarea crizei separatiste. Calitatea sprijinului internațional trebuie să excludă situaţiile sau să reducă riscul de folosire a conflictului transnistrean de către unii participanţi la procesul de reglementare pentru a-şi întări statutul şi pentru a-și menţine influenţa politică pe arena internaţională.

În același timp, toate forțele politice puternice din Moldova ar trebui să urmeze o politică prudentă față de regimul separatist și locuitorii de pe malul stîng, evitînd cu grijă provocările, ținînd cont de interpretarea extinsă (liberă) a dreptului internațional în acest domeniu după anexarea Crimeei de către Rusia, forțele care o susțin, precum și conducerea SUA care a venit la putere la începutul anului 2025.

În al şaselea rînd, din cauza posibilităţilor sale geopolitice limitate, Moldova poate crea premise reale pentru restabilirea integrităţii sale teritoriale doar convingînd pe cale diplomatică Rusia că ar avea propriul interes în soluţionarea conflictului transnistrean cu sprijinul constructiv al partenerilor internaţionali. Un element-cheie al acestei strategii trebuie să devină distrugerea definitivă a ideii privind caracterul etnic al conflictului transnistrean, ceea ce va permite ca procesul de negocieri să fie transferat într-o direcţie mai constructivă şi să identifice în mod clar părţile aflate în conflict.

Eforturile principale ale statului moldovenesc în soluţionarea conflictului transnistrean trebuie să fie îndreptate spre a convinge Moscova că politica sa actuală de sprijinire a separatismului în Moldova şi, în general, cu privire la conflictul transnistrean nu este în avantajul Rusiei pe termen lung şi nu corespunde obiectivelor strategice ale politicii externe ale acestui stat.

Numai gradul de conştientizare de către Rusia a posibilităţii de a atinge obiective geopolitice pe termen lung în partea de sud-est a Europei, de a restabili influenţa sa în Republica Moldova şi Transnistria, numai ele pot să facă ca liderii acestei ţări să adopte o atitudine constructivă față de soluţionarea conflictului transnistrean.

În cazul în care se refuză această opţiune constructivă, numai realizarea de către Rusia a pierderilor capitalului politic pe arenele internaţionale poate forţa Moscova să facă concesii şi să ducă o politică pozitivă de soluţionare a conflictului transnistrean.

Cu toate acestea, realitatea este că Rusia nu va oferi unor forțe politice care manifestă o atitudine dușmănoasă clară față de Rusia și conducerea sa politică cadouri sub forma unei soluții pentru conflictul transnistrean.

În al şaptelea rînd, pentru a reduce riscul confruntării directe cu Rusia trebuie folosite cît mai activ posibilităţile diplomaţiei publice, a instituţiilor societăţii civile, îndreptate spre schimbarea percepţiei greşite de către societatea rusă (inclusiv a elitei), dar şi a celei din Vest, a conflictului transnistrean ca fiind unul etnic. Lipsa progreselor statului nostru în această direcţie poate fi explicată exclusiv printr-o politică inconsecventă şi superficială a guvernelor Republicii Moldova, care s-au succedat fără să se complice în a elabora o strategie complexă şi argumentată pentru soluţionarea conflictului.

În al optulea rînd, paralel cu eforturile de informare a opiniei publice internaţionale cu privire la adevărata natură a conflictului transnistrean, ca fiind un conflict politico-teritorial şi internaţional, Guvernul ar trebui să atragă atenţia opiniei publice ruse şi internaţionale asupra ajutorului financiar şi economic rus, asupra sprijinului militar, politic şi moral oferit, care asigură supravieţuirea regimului separatist.

Acest lucru este deosebit de important, mai ales în perioada premergătoare unor posibile acorduri privind restabilirea, într-o manieră cuprinzătoare, a relațiilor dintre Rusia și Statele Unite și încheierii războiului ruso-ucrainean. Încheierea războiului din Ucraina ar trebui să pună capăt influenţei multor interese ale politicii Rusiei în Moldova, să o facă să corespundă intereselor strategice ale acestui stat, care au fost menţionate mai sus, dar nu a unor persoane şi grupări private ca în prezent. Anume Putin - iniţiatorul Planului Kozak care a eşuat, înţelege acest interes mai bine, decît orice politician rus.

În plus, politica externă activă a Republicii Moldova trebuie să fie orientată în a conduce Rusia spre unica concluzie corectă, că nu este în interesul ei să se joace cu separatismul, în special atunci cînd fosta metropolă se confruntă cu provocări similare în propriile regiuni, precum Caucazul de Nord, Regiunea Volga, Siberia și Extremul Orient cu fluxurile sale de migraţie necontrolată şi cu premise de separatism.

În al nouălea rînd, paralel cu cele menţionate mai sus, trebuie depuse eforturi suplimentare pentru a reduce dependența regimului de la Tiraspol de Rusia și, datorită reformelor, a atrage investiții moldovenești și internaționale în dezvoltarea economică și socială a regiunii. Această politică ar trebui să ajute la crearea pe malul stîng al Nistrului a unor instituţii democratice, precum şi la posibilitatea pentru negocieri constructive între liderii politici ai celor două maluri.

În al zecelea rînd, trebuie oprită deznaționalizarea (românizarea) moldovenilor prin introducerea unor modificări corespunzătoare în legislația moldovenească.

În al unsprezecelea rînd, trebuie să dezvoltăm economia și sistemul financiar al Republicii Moldova în așa fel, încît nivelul de trai pe malul drept să fie semnificativ mai ridicat decît pe malul stîng, iar viața în sine să fie semnificativ mai confortabilă în ceea ce privește programele sociale și libertățile politice.

16.11. Tactica în soluţionarea conflictului transnistrean

Istoria conflictului transnistrean este, în acelaşi timp, istoria numeroaselor încercări nereuşite de rezolvare a acestuia. Inclusiv atît expertiza mondială şi regională, cît şi metodele tradiţionale, bazate pe iniţiativele părţilor aflate în conflict. Din momentul încetării acţiunilor militare şi trecerii la etapa de negocieri, numărul reuniunilor formale şi informale la masa negocierilor nu este mai mic decît al conflictelor regionale mult mai îndelungate. Însă procesul de negocieri în formatul internaţional şi multilateral, cunoscut sub numele de 5+2, nu a dobîndit un caracter permanent, ceea ce a complicat procesul de găsire a unei soluţii politice pentru conflictul transnistrean. Pe parcursul a mai mult de 30 de ani, procesul de negocieri cu participarea comunităţii internaţionale aşa şi nu a devenit o modalitate eficientă de găsire a unui compromis reciproc acceptabil.

Măsurile folosite pentru soluţionarea conflictului transnistrean nu sînt suficient de eficiente, în primul rînd din cauza că numărul lor este destul de limitat şi pentru că acestea sînt utilizate doar periodic, în funcţie de interesele şi strategiile marilor puteri implicate în procesul de soluţionare a acestei probleme.

Modalitatea concretă de soluţionare a conflictului transnistrean trebuie să fie bilanţul unei serii de acorduri şi negocieri politice, care să ducă la finalizarea acestuia. Tendinţa Republicii Moldova pe parcursul unei perioade suficient de îndelungate de a obliga Tiraspolul să accepte o anumită variantă pentru normalizarea situaţiei în raioanele de est ale Moldovei cu sprijinul partenerilor internaţionali, nu a adus rezultate reale. Anume din acest motiv trebuie atrasă atenţia asupra strategiei negocierilor, asupra transferării procesului de negocieri din sfera statutului regiunii transnistrene, considerat de Rusia ca avînd caracter aşa-zis etnic, într-un domeniu concret de aplicare a principiilor şi normelor dreptului internaţional.

Trebuie respectat echilibrul şi flexibilitatea poziţiilor, ceea ce înseamnă, pe de o parte, posibilitatea de a demonstra angajament faţă de principiile definite în mod clar pentru soluţionarea conflictului, deschiderea faţă de interacţiunea sistemică, iar pe de altă parte, de a nu admite o confruntare deschisă cu oponenţii, cooperarea cu care este oricum necesară pentru realizarea intereselor naţionale. Utilizarea unei asemenea strategii echilibrate este posibilă în cazul în care ea se bazează pe analiza pronosticului cu multiple variante.

O soluționare temeinică a conflictului transnistrean este imposibilă fără eliminarea bazelor obiective ale conflictului, precum și fără dezvăluirea intereselor reale, ascunse, care generează discrepanțe subiective între participanții la conflict și reprezentanții comunității internaționale implicați în soluționarea acestuia. Este necesară avansarea treptată spre un compromis rezonabil, prin care fiecare pas va fi gîndit minuţios şi îndreptat înspre crearea condiţiilor optime de soluţionare definitivă a conflictului cu regimul separatist.

La construirea procesului de negocieri ar trebui aplicat creativ principiul „reglementării realiste a conflictului”, reieşind din înţelegerea imposibilităţii soluţionării de moment a conflictului, evitînd perioada relativ lungă de coordonare a multor întrebări. De aceea, principalele metode de rezolvare a conflictului sînt negocierile şi medierea. Cu toate acestea contradicţia, care stă la baza conflictului, nu este soluţionată, dar trece dintr-o fază deschisă în una latentă, care poate fi privită ca o ieşire optimă din conflict în condiţiile actuale.

Folosirea activă a tehnologiei de negociere a managementului conflictelor presupune utilizarea a şase elemente de bază:

• insistarea asupra unor criterii obiective la evaluarea naturii conflictului transnistrean în baza conceptelor şi normelor dreptului internaţional;

• insistarea asupra priorităţilor intereselor obiective (vitale, care nu au legătură cu politica) ale locuitorilor de pe ambele maluri ale Nistrului şi ai Republicii Moldova, în general, la stabilirea modurilor de soluţionare a conflictului;

• concentrarea asupra intereselor şi obiectului negocierilor, dar nu asupra declaraţiilor poziţiilor oficiale făcute de părţile implicate în soluţionarea conflictului;

• concentrarea asupra esenţei negocierilor, dar nu asupra formei lor, în care îşi exprimă poziţiile cei mai emotivi reprezentanţi ai părţilor. Reacţionarea promptă şi constructivă la posibilele provocări în cadrul comisiei tripartite. Excluderea din procesul de negocieri a unor discuţii de acest fel;

• atragerea pentru cooperare în problemele de soluţionare a conflictului transnistrean a conducerii autonomiei găgăuze în contextul experienţei pozitive dobîndite pe parcursul perioadei de existenţă a Gaguz Yeri în calitate de autonomie;

• elaborarea unor variante reciproc avantajoase în baza principiilor clar formulate a dreptului internaţional.

Crucială în promovarea păcii şi a înţelegerii este „desacralizarea conflictului”, adică refuzul Rusiei şi al administraţiei de la Tiraspol de a-l transforma într-un instrument-cheie de legitimare a aşa-numitei „Republici Moldoveneşti Nistrene”.

Paralel, este necesar să fie revizuite şi luate hotărîri de comun acord pentru a soluţiona problemele umanitare şi sociale din raioanele de est ale Republicii Moldova, în vederea consolidării încrederii între cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului. Însă aceste acţiuni de comun acord cu partenerii internaţionali ai Moldovei nu trebuie să ducă la amplificarea regimului separatist. Doar relațiile sociale și economice reabilitate între cetățenii țării pot contribui la o abordare responsabilă a procesului de negociere.

O serie de recomandări în ceea ce priveşte luarea unor măsuri concrete pentru îmbunătăţirea eficienţei soluţionării conflictelor internaţionale atît la nivel naţional, pentru Republica Moldova, cît şi internaţional:

• ţinînd cont de punctele slabe ale Moldovei în operaţiunile de menţinere a păcii şi lipsa unui concept sistematizat în această direcţie, este oportun de adoptat Strategia de soluţionare a conflictului transnistrean şi de restabilire a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova;

• crearea unor mass-medii publice speciale (televiziune, posturi de radio, publicații online) pentru a explica populației transnistrene prevederile Strategiei adoptate, precum și a reflecta obiectiv evenimentele din viața oamenilor de pe malul drept și stîng al Republicii Moldova;

• sînt necesare cercetări fundamentale în domeniul conflictologiei, implicarea oamenilor de ştiinţă, specializaţi în afacerile internaţionale, a specialiştilor în domeniul ştiinţelor naturale, a experţilor celor mai importante instituţii din sectorul non-guvernamental, pentru ca strategia guvernului să fie consolidată de evaluări ştiinţifice obiective;

• crearea, pe lîngă organele puterii de stat, direct implicate în luarea deciziilor privind soluționarea conflictului, a unui Centru de Cercetare al conflictului. Printre sarcinile Centrului ar trebui să fie elaborarea propunerilor concrete de stabilire şi menţinere a păcii, precum şi restabilirea post-conflictuală a integrităţii teritoriale a statului;

• cea mai favorabilă opţiune de încheiere a conflictului transnistrean este soluţionarea lui. Soluţionarea politico-teritorială a unui conflict internaţional înseamnă eliminarea cauzelor care au dus la apariţia acestuia, adică eliminarea intereselor contradictorii ale subiecţilor aflaţi în conflict. Acest lucru necesită eforturi considerabile, căci o auto-soluţionare a conflictului practic este imposibilă. De aceea, o metodă prioritară de ieşire dintr-un astfel de gen de conflicte poate deveni reglementarea acestora, adică limitarea conflictului deschis, încetarea oricăror acţiuni ale conducerii Republicii Moldova, care să fie calificate drept o încălcare a drepturilor națiunii majoritare la propria identitate, cultură și limbă, precum și a drepturilor minorităţilor naţionale, reducerea nivelului de tensiune dintre părţi, excluderea escaladării tensiunilor, diminuarea nivelului dușmăniei în relaţii, refuzul fiecărui participant de a întreprinde acţiuni unilaterale şi trecerea la etapa de căutare a unei soluţii de compromis a problemei.

Este foarte important ca toate momentele dificile să fie trasate în timp, cu toate acestea, o atenţie deosebită trebuie acordată unirii imediate a ţării în plan economic (sistemului financiar, de impozitare, vamal, de frontieră etc., scoaterea posturilor de frontieră), creînd, astfel, condiţii pentru dezvoltarea statului şi integrarea treptată în toate domeniile.