Noi, moldovenii

Introducere

Nimeni nu știe de cînd există cuvintele „Moldova” și „moldoveni”. Nimeni nu cunoaște nici originea exactă a acestor cuvinte. Poate că este unul dintre toponimele (denumirea unei așezări) vechilor geto-daci, ale căror nume de orașe și cetăți se terminau cu cuvintele „dava” – Arkidava, Buridava, Petrodava, Rusidava… Moldava. Poate că este numele unuia dintre vechile triburi indo-europene, care s-au stabilit între Carpați și Nistru cu multe mii de ani în urmă, sau o parte a teritoriului ocupat de aceste triburi. Dar clar este faptul, că acești termeni au mult mai mulți ani decît statul nostru, format, conform surselor scrise cunoscute, în 1359.

Aceste cuvinte au, probabil, o vechime de mii de ani, pentru că nimeni nu știe cînd rîul din Republica Cehă a fost numit „Moldau”, pe care populația locală a început mai tîrziu să îl numească Vltava, cînd rîurile din România au fost numite „Moldova” și „Moldovița”, cînd cel mai înalt munte din Carpați (2544 de metri înălțime), care nu a fost niciodată pe teritoriul Moldovei istorice, a fost numit „Moldovanu”.

Nu știm cînd și de ce vechile orașe și cetăți, răspîndite în Europa Centrală și de Sud, au fost denumite cu nume care conțineau rădăcina „mold”. Aceste informații s-au pierdut, dar numele străvechi al poporului nostru, al țării și limbii sale ne mîngîie urechile, ne este drag și aproape de inimă, acest nume ne-a fost transmis de strămoșii care au creat istoria glorioasă a statului nostru, mulți dintre ei murind pentru țara lor cu numele ei pe buze. Acest nume este în sîngele și în sufletele noastre. Acest nume ne-a ajutat să evităm asimilarea de către națiuni mai numeroase, să creăm cultura noastră minunată, să păstrăm simbolurile, istoria, limba și memoria marilor noștri strămoși. Acest nume este strîns legat de pămîntul nostru, pe care îl iubim, datorită acestui nume sîntem printre cele 200 de națiuni care au propria lor statalitate.

Moldovenii au avut și au o contribuție decisivă la cultura poporului român, majoritatea clasicilor și figurilor contemporane ale muzicii, literaturii, artei și filosofiei românești provenind din moldoveni. Moldovenii au jucat un rol important în eliberarea Moldovei de peste Prut și a Munteniei de sub jugul otoman, precum și de sub tutela excesivă a Imperiului Rus. Reprezentanții intelectualității și militarii noștri au jucat un rol decisiv în unirea Moldovei și Valahiei. Anume moldovenii au înțeles importanța unirii celor două popoare frățești într-un singur stat, ca o condiție necesară pentru păstrarea lor, au fost cei care au contribuit decisiv la susținerea ideologică, politică și militară a acestei unirii. Din păcate, rezolvînd aceste sarcini, actuale la acea vreme, marii noștri compatrioți nu au acordat atenția cuvenită importanței respectării acordurilor internaționale privind denumirea statului și a poporului, născut ca urmare a acestei uniri.

Nu au observat cum ei, fascinați de însuși procesul de unire, au fost devansați de valahii mai puțin educați și romantici, dar mai pricepuți la intrigi politice, mai mulți, mai practici și mai asertivi, care au impus națiunii numele, din punct de vedere istoric străin poporului nostru – de „români” și denumirea statului – „România”. Compatrioții noștri remarcabili, călăuziți de bune intenții, au căzut într-o capcană, din care nu au mai putut ieși, trăgînd după ei cea mai mare parte a poporului moldovenesc. Și aici se cuvine să ne amintim de clasicul literaturii moldovenești Alecu Russo, care scria în anii ‘50 ai secolului al XIX-lea: „…Săracul Ștefan-Vodă, unde-i să vadă…? Nu mai sîntem moldoveni, ci români… Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, cînd trîmbița cerească ne va chema la Judecata cea mare, nu ne vom putea înțelege cu strămoşii noştri, nici în limbă, nici în idee…”

În cei peste 150 de ani, care au trecut de atunci, oamenii de știință din Moldova, România și din alte țări au adunat o cantitate foarte mare de date și artefacte, care arată clar: populația care trăiește în Moldova și România moderne are rădăcini milenare adînci pe acest teritoriu, confirmate de date arheologice, antropologice, genetice, lingvistice, culturale și altele. Astăzi tuturor oamenilor de știință imparțiali le este clar că noi, desigur, nu sîntem descendenții Romei, avem propria istorie și cultură bogată, mult mai veche decît Roma, care datează de mii de ani, care s-au format nu oriunde, dar pe pămîntul nostru – teritoriul regiunii Carpato-Danubiano-Nistrene.

Din păcate, unii dintre compatrioții noștri – politicieni, reprezentanți ai științei istorice, ai intelectualității creatoare și pedagogice, fără a depune eforturi corespunzătoare în studierea istoriei poporului lor, pierzînd contactul cu originile lor, încearcă să repete evenimentele din secolul al XIX-lea, care au avut loc în Moldova de peste Prut, și începutul anului 1918, cînd teritoriul Republicii Moldova moderne a fost anexat la România. În ciuda existenței unui strat uriaș de informații și fapte dovedite științific, ei încearcă să ne priveze deja pe noi, moldovenii din Republica Moldova, de numele nostru, de memoria noastră istorică, de istoria noastră, vor să ne construiască viitorul pe baza culturii și condițiilor altcuiva, vor să ne priveze de noi înșine, vor să ne facă nouă ceea ce le-au făcut fraților noștri – moldovenii de peste Prut, – cu 150 de ani în urmă.

S-a ajuns la faptul ca străzi, localități, vinuri și chiar copii să poarte numele împăraților romani care, cu puterea întregului imperiu, au distrus vechiul stat al strămoșilor noștri, geto-dacii.

Noi nu căutăm dușmani, sîntem plini de dragoste și atitudine pozitivă față de alte națiuni și interesele lor, pe locuitorii României îi considerăm frați – purtători ai aceleiași limbi și culturi ca și noi (cu unele rezerve). Nu sîntem împotriva nimănui, noi ne apărăm pe noi înșine, pe copiii și părinții noștri, neamul nostru, care a suferit un timp îndelungat.

Nouă, un popor cu o cultură, limbă și istorie străveche, se încearcă din nou să ni se tăie rădăcinile, propunîndu-ne să devenim moștenitorii populației multilingve, multinaționale, orientate spre „pîine și spectacol” a Imperiului Roman, care, după ce i-ar fi ucis pe toți geto-dacii, a dat naștere etnogenezei moldovenilor și a celor care se numesc astăzi români. Oare poate un popor cu o cultură atît de bogată și extrem de spirituală, cu tradiții și obiceiuri consacrate, omogen din punct de vedere genetic și antropologic să provină din legionari și coloniști romani multietnici (de la nord-africani și semiți la iberici și gali), care au ocupat o parte nesemnificativă din teritoriul Daciei? Răspunsul este evident – aceasta este o mare greșeală, o greșeală istorică, care trebuie corectată odată și pentru totdeauna în interesul tuturor moldovenilor și nu numai, dar poate și al întregului popor al României.

Ni se spune să nu ridicăm această problemă, acum trebuie să rezolvăm problemele economice și sociale, iar voi vorbiți despre numele poporului, despre rădăcini… Ce mai contează? Cei care spun asta fie nu înțeleg despre ce vor să vorbească, fie fac acest lucru intenționat, îndepărtîndu-ne de esența problemelor, de ceea ce poate începe renașterea poporului și a statului nostru. Cu ce am putea începe renașterea statului, unde finanțele și economia sînt slabe, sistemul de învățămînt este distrus, cultura și tineretul degradează, iar majoritatea populației adulte apte de muncă a plecat în străinătate pentru a cîștiga bani? Răspunsul pentru noi este clar ca lumina zilei – cu renașterea conștiinței naționale, cu consolidarea în conștiința poporului a numelui său, a rădăcinilor sale, a istoriei sale, a simbolurilor și eroilor săi, cu sentimentul de mîndrie pentru istoria, cultura, statul și poporul său. Cu sentimentul de a fi un tot întreg, o comunitate unică care este capabilă să se unească pentru a obține un viitor mai bun.

Nu putem aștepta ca politicienii noștri să își amintească de dragostea lor pentru țară și popor și să își asume sarcina de a dezvolta o idee națională și programe strategice de calitate pentru dezvoltarea statului. Politicienii noștri sînt foarte ocupați. Sînt ocupați cu alegerile permanente, formarea și destrămarea coalițiilor, împărțirea funcțiilor, cu dispute și discuții pe teme mărunte, lansate de posturile populare de televiziune și radio. Cineva reușește cu succes să distragă atenția politicienilor noștri de la principalele probleme ale țării și ale poporului. Politicienii noștri sînt ocupați. Voi, dragi compatrioți, trebuie să judecați cît de eficient a reușit un politician sau altul să se integreze în programul de dezvoltare al poporului și să contribuie la punerea lui în aplicare. Voi trebuie să îi alegeți pe cei mai buni dintre ei.

Dar noi… noi sîntem obligați să luptăm pentru noi înșine, pentru poporul nostru, pentru propria noastră existență și dezvoltare, bazîndu-ne pe temelia puternică creată de strămoșii noștri.

1. Noi sîntem moldoveni

Moldovenii reprezintă populaţia băștinașă a Republicii Moldova și a Moldovei istorice – regiuni din estul României moderne (8 județe), precum și unele zone din Ucraina (Bucovina de nord, Basarabia de sud), care au aparţinut în trecut Statului moldovenesc. Statul moldovenesc a existat timp de circa 500 de ani, avînd o suprafaţă de aproximativ 100 000 de km pătraţi, după care a luat diverse forme – de la traiul compact al moldovenilor în componența guberniei ruse pînă la formațiuni statale cu diferite grade de independență (RDM, RSSAM, RSSM) și, în cele din urmă, în prezent, statul suveran Republica Moldova. La moment, teritoriul Moldovei istorice se află în componenţa Republicii Moldova (36%), României (46%), Ucrainei (18%).

Potrivit datelor statistice, în întreaga lume trăiesc peste 10,3 milioane de moldoveni. Astfel, pe teritoriul istoric al fostului stat moldovenesc trăiesc mai mult de 8,87 milioane de moldoveni: în Moldova – 2,741849 (acest număr include 177 382 de moldoveni – locuitori ai regiunilor de est ale Moldovei), în România – aproximativ 5,5 milioane, în Ucraina – aproximativ 0,45 milioane.

Diaspore moldovenești există în multe țări, unde trăiesc temporar sau permanent peste 1,5 milioane de moldoveni. Comunități moldovenești mari, conform datelor oficiale, există în Rusia, Italia, Portugalia și Kazahstan. Moldoveni locuiesc în țări precum Belarus, Spania, Kîrgîzstan, Lituania, Letonia, Estonia, Tadjikistan, Suedia, Danemarca, Austria, Belgia, Bulgaria, China, Franța, Grecia, Germania, Israel, Polonia, Marea Britanie, SUA, Turcia, Ungaria, Uzbekistan, Cipru etc.

1.1. Moldovenii din Republica Moldova

Conform datelor Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova, în structura etnică a populației Republicii Moldova, potrivit recensămîntului din 2024, moldovenii reprezintă majoritatea populației — 77,2% din populația totală, ceea ce indică o creștere de 1,4% față de anul 2004. Alături de moldoveni, în țara noastră locuiesc ucraineni, care reprezintă 4,9% din populația totală, ruși — 3,2%, găgăuzi — 4,2%, români — 7,9%, bulgari — 1,6%, reprezentanți ai altor naționalități — 0,5%.

Dinamica populaţiei privind principalele naţionalităţi (conform recensămintelor populaţiei)

POPULAŢIA STABILĂ DUPĂ PRINCIPALELE NAŢIONALITĂŢI(conform datelor recensămintelor populaţiei)
  | % faţă de total
  | 1959 | 1970 | 1979 | 1989 | 2004 | 2014 | 2024
Total | 100 | 100 | 100 | 100 | 100 | 100 | 100
Moldoveni | 65,4 | 64,6 | 63,9 | 64,5 | 75,8 | 75,3 | 77.2
Ucraineni | 14,6 | 14,2 | 14,2 | 13,8 | 8,4 | 6,8 | 4.9
Ruşi | 10,2 | 11,6 | 12,8 | 13 | 5,9 | 4,1 | 3,2
Găgăuzi | 3,3 | 3,5 | 3,5 | 3,5 | 4,4 | 4,4 | 4,2
Români | 0,1 | 0 | 0 | 0,1 | 2,2 | 6,7 | 7,9
Bulgari | 2,1 | 2,1 | 2 | 2 | 1,9 | 1,9 | 1,6
Ţigani | 0,3 | 0,3 | 0,3 | 0,3 | 0,4 | 0,3 | 0,4
Evrei | 3,3 | 2,7 | 2 | 1,5 | 0,1 | … | …
Alte naţionalităţi | 0,8 | 1 | 1,2 | 1,3 | 0,5 | 0.5 | 0,5

Structura națională a populației reflectă schimbările care au avut loc în societatea noastră în ultimii 15 ani, printre care trebuie subliniată intensificarea proceselor de emigrare. Din numărul total al populației care a indicat limba maternă la recensămîntul din 2024, 49,2 la sută au declarat că limba maternă este moldoveneasca, iar 31,3 la sută – limba română.

Astfel, ponderea populației care a indicat limba română ca limbă maternă a crescut cu 8,1 puncte procentuale față de recensămîntul din 2014 (23,2%), în timp ce ponderea populației care a indicat limba moldovenească a scăzut cu 7,8 puncte procentuale (56,9% la recensămîntul din 2014). Dintre celelalte limbi indicate ca limbă maternă se remarcă rusa – 11,1%, urmată de găgăuza – 3,8%, ucraineana – 2,9% și bulgara – 1,2%.

1.2. Etnogeneza moldovenilor

Moldovenii sînt un popor străvechi, cu rădăcini milenare în istoria regiunii carpato-nistreano-pontice. Locuitorii nativi ai acestor locuri, strămoșii moldovenilor, sînt menționați de-a lungul istoriei sub diferite denumiri (traci, geți, daci, vlahi, valahi, volohi) în izvoarele scrise ale grecilor, romanilor, germanilor, slavilor, maghiarilor și altor popoare. Moldovenii au supraviețuit chiar și în perioadele de dominație a diferitelor popoare migratoare, unindu-se în comunități omogene, din punct de vedere etnic, care aveau o structură socio-politică și culturală ce asigura asimilarea noilor veniți, care se stabileau pe teritoriul lor. Chiar și în situații grele, cînd moldovenii au fost impuși să se retragă în regiunile muntoase și în păduri din cauza pericolului invaziilor diferitor cuceritori, poporul a reușit să-și păstreze limba, tradițiile și ritualurile. Moldovenii și-au păstrat particularitățile etnice și obiceiurile, în pofida faptului că periodic au fost nevoiți să trăiască în componența unor state create pe teritoriul lor de alte popoare.

Etnologii și istoricii nu au nevoie de cercetări îndelungate pentru a demonstra continuitatea moldovenilor în regiunea carpato-nistreano-pontică (spre deosebire de necesitatea unor astfel de dovezi pentru alte grupuri etnice); aceasta este confirmată de numeroase dovezi antropologice, arheologice, lingvistice etc. Continuitatea populației băștinașe, a moldovenilor, își găsește expresia în dăinuirea tradiției culturale, lingvistice, etnice indo-europene din regiunea carpato-nistreano-pontică, care pe parcursul existenței sale a trecut prin mai multe epoci majore în dezvoltarea sa etno-culturală:

1.     Civilizația proto-indo-europeană sau Cucuteni-Tripolie;
2.     Epoca tracică;
3.     Epoca civilizației geto-dacice;
4.     Epoca vlahilor, valahilor, volohilor;
5.     Epoca moldovenească.

1.3. Argumente de ordin genetic în continuitatea populaţiei din arealul carpato-dunăreano-pontic

Continuitatea populației din regiunile dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră din cele mai vechi timpuri pînă în prezent este confirmată de testele ADN. În acest context, cele mai reprezentative sînt investigațiile privind cromozomul Y, care determină sexul unei persoane și se transmite doar pe linie masculină, din tată în fiu. Băieții primesc cromozomul Y de la tată și ADN-ul mitocondrial de la mamă, în timp ce fetele primesc doar ADN-ul mitocondrial de la mamă. Respectiv prin studierea cromozomului Y, s-a stabilit din cîţi „Adami” iniţiali s-a format rasa umană.

Populația Europei se trage din șase Adami care au ajuns pe continent în următoarea ordine cronologică: Adam I, Adam J, Adam R1a, Adam R1b, Adam E3b, Adam N.

Potrivit investigaţiilor în domeniul geneticii umane, haplogrupul I (urmașii lui Adam I) este cel mai vechi haplogrup din Europa și este singurul grup mare care s-a format pe continentul european. Unii cercetători cred că locul apariției haplogrupului I ar putea fi cultura Gravettiană (Paleoliticul superior) – un fel de „oază” locuită, unde oamenii au supraviețuit Ultimului maxim glaciar. Acest haplogrup a apărut cu 20-25 de mii de ani în urmă în Peninsula Balcanică, deși îşi are rădăcinile într-o perioadă mult mai timpurie – cu aproximativ 35 de mii de ani în urmă. Odată cu retragerea maximului glaciar, haplogrupul I s-a răspîndit din Balcani pînă în Europa de Nord.

Haplogrupul J a apărut în Europa cu 10.000 de ani în urmă, probabil din Anatolia. Leagănul acestui haplogrup, potrivit unor oameni de știință, a fost în regiunea Mării Negre, pe care purtătorii săi au părăsit-o din cauza creșterii nivelului apelor ca urmare a topirii ghețarilor.

Haplogrupul R1a provine, se pare, din stepele din nordul regiunii Mării Negre, iar R1b – din regiunile sudice ale Europei și din bazinul Mării Egee.

Adam E3b a fost originar din Africa de Nord și a ajuns în Europa în timpul revoluției neolitice. Alți reprezentanți ai acestui haplogrup au venit în Europa într-o perioadă mult mai tîrzie.

Haplogrupul N provine din Siberia, Mongolia și China, răspîndindu-se în regiunile nordice ale Rusiei, Finlandei și Estoniei.

Datele disponibile indică faptul că Homo sapiens (Cro-Magnon) aparținea în întregime haplogrupului I. Din momentul sosirii oamenilor din specia modernă (Cro-Magnon) în Europa și pînă la apariția grupurilor mari de indo-europeni cu aproximativ 5 mii de ani în urmă, haplogrupul I a constituit majoritatea populației continentului european. Purtătorii acestui grup sînt creatorii construcțiilor megalitice din Europa de Vest și, împreună cu purtătorii haplogrupului R1a – a primei civilizații europene, cultura Cucuteni-Tripolie. În prezent, cei mai mulți purtători ai haplogrupului I sînt în Suedia, Danemarca și Balcani. În alte părți ale Europei, numărul reprezentanților haplogrupului I constituie între 10% și 45% din populație.

Haplogrupul I are două ramuri principale: haplogrupul I1 și haplogrupul I2. Separarea lor a avut loc cu aproximativ 20.000 de ani în urmă – au fost despărțite de popoarele din haplogrupul „celtic” R1b și haplogrupul „arian” R1a. Înrudirea haplogrupului I2 „balcanic” cu I1 „scandinav” se va menţine chiar și după această separare.

Ca urmare a simbiozei dintre populația din Europa Centrală și de Nord și indo-europenii, a luat naștere etnosul proto-germanic, iar locuitorii din această regiune a Europei au devenit vorbitorii unei limbi de origine indo-europeană.

Haplogrupul I1 este tipic pentru populațiile din peninsula Scandinavă, Islanda și nord-vestul Europei, cu o distribuție moderată în Europa de Est.

Majoritatea reprezentanților moderni ai haplogrupului I1 sînt vorbitori de limbi germanice din familia indo-europeană.

Haplogrupul I2, haplogrupul „balcanic” al cromozomului Y, provine din regiunile sud-estice ale Europei. Acesta este împărțit în două subgrupuri: I2a (cel mai răspîndit în Peninsula Balcanică și Sardinia) și I2b (nord-vestul Europei). Reprezentanții haplogrupului I2 au fost purtătorii culturii neolitice din Balcani, inclusiv ai culturii Cucuteni-Tripolie. Acest haplogrup a fost răspîndit în Europa Centrală în epoca bronzului (cultura cîmpurilor de urne funerare), iar mai apoi purtătorii lui au fost ilirienii și tracii.

În timp, I2 s-a împărțit în patru subgrupuri majore: I2a1, I2a2, I2b1 și I2b2. Purtători ai haplogrupului I2 există printre slavii de sud, români, moldoveni, maghiari, greci, bulgari, belaruși, ruși din regiunile sud-vestice ale Rusiei, locuitori din nord-estul Italiei, vestul Anatoliei și Caucazul de Nord.

Haplogrupul I2a2 este tipic pentru populația din sud-estul Europei, cea mai mare concentrare a lui fiind observată în două centre:

• la locuitorii din Bosnia și Croația;
• la locuitorii din nord-estul României, Republica Moldova și partea centrală și de sud-vest a Ucrainei.

Al doilea centru al haplogrupului I2a2 (nord-estul României, Republica Moldova și Ucraina) corelează cu hotarele culturii Cucuteni-Tripolie. Grupul I2a2 a fost caracteristic acestei culturi și, odată cu sosirea indo-europenilor, s-a infiltrat în fondul genetic al acestora, nefiind supus unei presiuni asemeni altor ramuri ale haplogrupului I din Europa Centrală și de Vest.

Astfel, tracii și ilirienii – locuitori ai Europei de Sud-Est, reprezentanții I2a2, s-au format ca urmare a asimilării indo-europenilor de către locuitorii băștinași ai acestei regiuni. Reprezentanții haplogrupului I2 au continuat să domine în sud-estul Europei și în perioadele ulterioare. Ei au asimilat populația migratoare, au apărut noi limbi. Ca urmare, pe baza substratului local traco-iliric s-au format noi popoare. De exemplu, locuitorii Bosniei și Croației vorbesc limbi slave, cu toate acestea, concentrația haplogrupului „slav” R1a la ei este semnificativ mai mică decît I2, ceea ce ne permite să îi vedem ca urmași direcți ai ilirilor și tracilor. La locuitorii din nord-estul României, Republica Moldova și Ucraina, predominarea grupului I2a2 s-a păstrat în timpul schimbării culturilor și civilizațiilor: Cucuteni-Tripolie, tracică, geto-dacică. Ele sînt specifice populației din această regiune chiar și în zilele noastre.

Studiile geneticienilor au arătat că în Europa gradul de apropiere genetică a popoarelor este determinat în principal de poziția geografică, nu de limbă. De exemplu, moldovenii, sîrbii, croații și bosniacii sînt înrudiți între ei, deși vorbesc limbi din familii diferite. Studiile au arătat, de asemenea, că populația modernă a regiunii carpato-danubiano-pontică nu este practic înrudită genetic cu locuitorii Peninsulei Apenine (italienii).

În secolul al XIII-lea, sursele literare atestă un etnos care trăia la est de Carpați, numit „moldoveni”. Acest etnos, cu rădăcini milenare în istoria regiunii carpato-nistreano-pontice, a supraviețuit perturbărilor politico-militare și culturale din mileniul I d.Hr., iar în secolul al XIV-lea și alte popoare au început să-l numească „moldoveni”. Ca și în secolele XIV-XV, astăzi populația statului moldovenesc este formată în principal din moldoveni (aproximativ 80%). Ca și atunci, și în zilele noastre, alături de moldoveni trăiesc ucraineni, ruși, evrei, armeni, la care, la începutul secolului al XIX-lea, s-au adăugat găgăuzii, bulgarii, care s-au stabilit mai ales în Basarabia (Bugeac) în sud; ca și atunci, și astăzi, toponimele de origine slavă se întîlnesc cel mai des în nordul Republicii; în sud predomină toponimele găgăuze și bulgare. În restul teritoriului, în regiunea Codrilor și în masivul central moldovenesc, precum și pe malul stîng al Nistrului, predomină denumirile moldovenești.

Astăzi, la fel ca și în trecut, de la Carpați pînă la Nistru și pe malul stîng al acestui rîu, în întreaga zonă istorică, geografică, etnică și lingvistică a Moldovei, populația majoritară se numește moldoveni, de la care provine numele țării – Moldova – și își numește limba maternă moldovenească.

2. Despre limba moldovenească

2.1. Introducere

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în mai multe etape, a avut loc unirea a două state europene, dependente de Turcia – Moldova și Valahia. Inițial, denumirea entității statale unite a fost definită în 1858 la Conferința de la Paris ca „Principatele Unite Moldova și Valahia”. În mare parte inițiată de tinerii moldoveni, dintre care unii fuseseră instruiți în Franța, această unire s-a făcut foarte rapid. Foarte rapid au fost rezolvate și problemele privind denumirea națiunii unite, a limbii și statului, formarea organelor de stat, a armatei, a hotarelor comune și a sistemului monetar

Noi, moldovenii, apreciem în mod diferit renunțarea voluntară la propria statalitate a celei mai tinere și active părți a elitei moldovenilor de peste Prut. Poate că unirea celor două popoare strîns înrudite a jucat un anumit rol pozitiv în dezvoltarea lor politică și economică. Cu toate acestea, noi sîntem convinși, că decizia de a denumi statul, națiunea și limba (România, români, limba română) a fost profund greșită.

Această eroare se bazează pe convingerile unora dintre cei mai activi „unificatori” că moldovenii și valahii provin de la coloniștii romani, care s-au bazat pe speculații, presupuneri și dorințe ale unor cronicari, ale intelectualității valahe, precum și ale unor reprezentanți ai elitei moldovenești de la mijlocul secolului al XIX-lea.

De la unire a trecut mult timp, au apărut un număr mare de artefacte, lucrări ale oamenilor de știință din domeniul arheologiei, istoriei, lingvisticii, geneticii și geografiei genetice, au fost descoperite noi surse scrise, care pun la îndoială provenirea romană a moldovenilor și, mai mult, demonstrează contrariul. Acum, pentru mulți oameni de știință imparțiali este evident faptul, că moldovenii, un popor stabil din punct de vedere cultural, lingvistic și genetic timp de mii de ani, sînt mult mai vechi decît romanii. Astăzi mulți înțeleg că, în cazul unor cercetări obiective, s-ar putea ajunge la o concluzie contrară – nu moldovenii au provenit de la Roma, ci italicii și unele alte naționalități din Peninsula Apenină, cel mai probabil, provin de la strămoșii direcți ai moldovenilor – tracii și proto-tracii. Nu limba moldovenească (sau română) provine de la latină, dar latina și italiana au un predecesor străvechi – limba strămoșilor moldovenilor și românilor moderni.

De la unirea Principatelor, la mijlocul secolului al XIX-lea, toată știința românească (și, sub influența ei, românistica altor state, inclusiv a Rusiei) deservește versiunea eronată a originii popoarelor noastre. Arheologia, istoria, filologia, lingvistica și alte științe, în loc să facă cercetări științifice competitive, tind să interpreteze în contextul românismului faptele noi, apărute în număr mare. Acele fapte și date științifice, care dovedesc contrariul, sînt distruse sau, dacă acest lucru este imposibil, ascunse publicului român (și moldovean), iar dacă acest lucru nu este posibil, distribuitorii versiunilor și teoriilor „incomode” sînt luați în rîs, renegați, împotriva acestor oameni se unește toată știința „oficială”, academiile și institutele, iar pe numele lor sînt deschise dosare penale.

În același timp, adevărul – scopul principal al oricărei cercetări științifice – nu privește istoria și lingvistica românească oficială în majoritatea cazurilor – totul este subordonat ordinii politice, bazată pe greșeala istorică a fondatorilor statului român modern.

Unii ar putea spune: „ce contează numele națiunii, al statului, al limbii – principalul este ca această națiune să trăiască bine și bogat”. Dar nu este vorba doar despre știință și economie. Se întîmplă că națiunile care se bazează pe propria lor istorie milenară, bine studiată, au mai multe șanse de a supraviețui, de a crea state puternice, de a se consolida și de a aduce o contribuție demnă la dezvoltarea umanității.

„Românismul” și-a jucat rolul său în istoria și consolidarea națiunii. La o anumită etapă, acest rol a fost pozitiv. Pentru dezvoltarea ulterioară a etniei, este importantă dobîndirea adevăratei sale istorii în integralitatea ei. Cunoaşterea istoriei veridice, a numelui etnic, justificat din punct de vedere istoric şi cultural, permite poporului păstrarea continuităţii şi succesiunii dezvoltării sale, îi clarifică particularităţile, permite păstrarea simbolurilor şi tradiţiilor străvechi, amintirea strămoşilor şi eroilor adevăraţi ai naţiunii. O istorie adevărată explică originile limbii, culturii și obiceiurilor unei etnii, formează o bază puternică pe care o națiune se poate dezvolta constant. Cu cît mai profund sînt explorate rădăcinile unei națiuni și istoria sa, cu atît mai înţeles este prezentul şi mai clar viitorul.

Dorința de a-i ajuta pe moldoveni (și pe români) să-și regăsească rădăcinile este unul dintre principalele motive, care i-au determinat pe autori să publice această carte. Alături de aceasta, noi, moldovenii, avem și alte motive întemeiate de a reveni la istoria Moldovei și la vocabularul extrem de bogat al limbii moldovenești.

Așa se face, că imediat după unire și transferarea capitalei la București, mai dezvoltată economic și cultural decît Muntenia, Moldova de peste Prut a intrat în faza de deznaționalizare și, ca urmare a acestui proces, de degradare. Această perioadă nu s-a încheiat nici astăzi. Ofensiva „românilor” a fost și are loc pe toate fronturile, dar limba, pe care moldovenii au numit-o întotdeauna și o numesc în continuare moldovenească, este cea care a fost supusă principalului atac al „româniștilor” în perioada care a urmat unirii principatelor.

Primul lucru care s-a făcut a fost înlocuirea alfabetului chirilic, care, inițial, timp de mii de ani a fost alfabetul nu numai al slavilor, ci și al strămoșilor direcți ai moldovenilor – tracii, care au asigurat perfect și pe deplin, timp de secole, fonetica bogată a limbii moldovenești, cu alfabetul latin. Imediat a apărut o lipsă de litere. În limba moldovenească există sunete corespunzătoare literelor alfabetului chirilic: ш, щ, ц, э, ы, ь, й. În alfabetul latin nu există astfel de litere, așa că există combinații de mai multe litere care înseamnă un singur sunet și litere cu „codițe”, „păsărele” și „acoperișuri” în partea de sus și de jos – ș, sc, ț, ă, ă, â, î, i. Diftongul moldovenesc „dz”, unic pentru limbile balcanice, folosit în cuvintele dzice, dzile, dzama, dzîua etc., a dispărut din română.

Mai departe – mai mult: partea cea mai activă a intelectualității românești, plină de adorație pentru tot ce era străin, nu putea admite că provine de la una dintre cele mai antice națiuni ale Europei, care are propria limbă bogată și bine păstrată. De aceea, dezvoltarea limbii române a mers în mare măsură în direcția consolidării dovezilor originii sale din unele limbi europene. Acest lucru s-a făcut și se face cu ignorarea totală a identității, originalității și bogăției limbii moldovenești, a legăturii sale strînse cu limbile slave, cu slavii și strămoșii lor, alături și împreună cu care tracii, și mai tîrziu moldovenii, au existat timp de peste 3000 de ani. Limba moldovenească și vocabularul său unic au fost declarate arhaice.

Se creează impresia că cineva a pus în fața lingviștilor români sarcina de a se asigura că cuvintele cu aceleași rădăcini și același sens ca și cuvintele slave să fie înlocuite cît mai mult posibil cu împrumuturi din franceză, engleză și italiană. Ca urmare, ori de cîte ori este posibil, astfel de cuvinte sînt înlocuite cu cuvinte străine. De exemplu, vechiul cuvînt moldovenesc „atac” este înlocuit cu „ofеnsivă”, „apărare” este înlocuit cu „defensivă”, „face studii” este folosit în loc de „învață”, în loc de „învățător” – „profesor” (în același timp, „profesor” este tot „profesor”), în loc de „învinuire” se spune „acuzație”, în loc de „abricoasă” − „cais”, în loc de „minge” − „balon”, „boală” −”maladie”… și tot așa la nesfîrșit……..

Din același motiv, gramatica, care din punct de vedere istoric este identică cu gramatica slavă, s-a schimbat (și continuă să se schimbe).

În același timp, așa cum am subliniat mai sus, este complet ignorat faptul, că limbile proto-slavă (sarmațiană) și tracă, mai tîrziu – slavă și moldovenească, s-au dezvoltat alături și în paralel, iar în antichitate – împreună, fiind ramuri ale uneia și aceleiași limbi indo-europene.

Prin urmare, am dori să atragem atenția lingviștilor români asupra faptului, că limba noastră veche are puține împrumuturi din limbile slave, dar destul de multe cuvinte comune cu slavii. Cuvintele comune cu slavii nu sînt împrumuturi reciproce, ele fac dovada rădăcinilor indo-europene și sarmato-trace comune ale moldovenilor și slavilor. Aici ar fi bine să amintim că Dacia antică a fost formată din sarmați (proto-slavi) și geți (strămoșii moldovenilor). În cinstea acestei uniuni, capitala Daciei a fost numită Sarmisegetuza (Sarmis.get.uza), nume care se descifrează ca uniunea (uza) sarmaților (sarmis) și geților (get).

Transferarea capitalei statului unit la București, îndepărtarea ulterioară a moldovenilor de la putere, trecerea rapidă a finanțelor, a potențialului intelectual și științific de la Iași la București au însemnat pentru elita valahă o victorie completă asupra moldovenilor în confruntarea de secole dintre cele două popoare apropiate. După aceasta, scopul principal al elitei de la București a fost renunțarea totală de către moldoveni la identitatea lor, românizarea lor. Iar cea mai importantă sarcină în atingerea acestui scop a fost să-i facă pe moldoveni să uite vechile cuvinte folosite de strămoșii noștri, inventînd epitete pentru ele: „neliterare”, „arhaisme”, „regionalisme” și așa mai departe.

Acest lucru se face în mod „elegant”: multe cuvinte vechi moldovenești sînt incluse în majoritatea dicționarelor limbii române, sînt prezente acolo, dar sînt plasate la sfîrșitul enumerării diferitor sensuri ale unui cuvînt. Aceste cuvinte le găsesc doar entuziaștii.

Vechile cuvinte moldovenești sînt laconice, transmit perfect sensul, profund naționale, dar, din motivele pe care le-am menționat, nu sînt folosite în instituțiile de învățămînt, sînt greu de găsit în manualele de literatură română, sînt fundamental ignorate de elite (politicieni, scriitori, jurnaliști etc.). În locul lor sînt preferate cuvinte valahe și cele străine (în principal franceze și engleze). Se face totul pentru a șterge din memoria moldovenilor cuvintele lor frumoase, profund naționale, expresive, folosite de strămoșii noștri. Nu vor exista cuvinte și expresii ale strămoșilor noștri moldoveni – nu va exista nici națiune.

Este evident că la baza limbii române moderne stă literatura clasică a sec. al XIX-lea (în special literatura din prima sa jumătate). Această literatură a fost creată de oameni născuți în familii moldovenești, crescuți în atmosfera culturii și limbii moldovenești, pe care au absorbit-o din copilărie și care s-a reflectat în limbajul lor literar și în creație. Dar limba literaturii noastre clasice în a doua jumătate a secolelor XIX și XX, în procesul de formare a limbii române, a fost puternic deteriorată de împrumuturile din limbile străine. Iar un rol important în acest proces l-a jucat, din păcate, și intelectualitatea moldo-valahă.

De ce mulți reprezentanți ai intelectualității moldovenești de la mijlocul secolului al XIX-lea au renunțat la rădăcinile lor, acceptînd o versiune eronată a originii poporului lor? Evident, unii reprezentanți ai națiunii unite, care au rămas în urma popoarelor vecine în dezvoltarea civilizației materiale, au complexe de inferioritate, dorința de a căuta rădăcini comune cu aceste popoare și dorința de a se contopi cu cei care au fost înaintea lor. Din păcate, această caracteristică este adesea proprie intelectualității de creație, care a învățat în străinătate și s-a desprins de rădăcinile poporului său, care de cele mai multe ori nu cunoaște, nu prețuiește și are o atitudine arogantă față de obiceiurile, tradițiile și cultura populară în general.

În acest caz, elita moldovenească și valahă de la mijlocul secolului al XIX-lea a acceptat ideea nedovedită a provenienței romane a națiunii. Ideea unei națiuni-moștenitoare a unui imperiu puternic a ajutat la un moment dat cele două națiuni slabe să formeze un stat și să-și consolideze teritoriul în timp, dar această versiune a istoriei de astăzi împiedică popoarele noastre (moldoveni și români) să-și găsească adevăratele rădăcini multimilenare, le împiedică să recunoască ideea și misiunea națiunii pentru a se putea mișca înainte.

Totuși, această versiune a fost cea care a dictat (și dictează și astăzi) nevoia istoricilor și lingviștilor români de a înlocui cuvintele cu adevărat moldovenești cu unele străine. Făcînd acest lucru, ei cred că devenim mai civilizați și mai cultivați. Dar acest lucru este exact invers – doar oamenii inculți cu o viziune îngustă, slab educați (în ciuda notelor bune obținute la școală), nu își iubesc, nu își cunosc și nu își apreciază propria istorie străveche și bogata cultură populară. Din păcate, ei se rușinează de proveniența lor țărănească și apreciază tot ce e străin. De aceea ei au „anulat” frumoasele cuvinte moldovenești și promovează cuvinte de origine străină sau de neînțeles nouă, moldovenilor.

Tot ce e străin, împrumutat în a doua jumătate a secolelor XIX și XX – toate acestea au titlul înalt de ”literar”. Dar felul în care vorbeau strămoșii noștri sînt doar regionalisme și „arhaisme” cărora nu trebuie să le acordăm atenție, deși aceste cuvinte sînt frumoase, melodioase, deseori mai scurte decît cuvintele străine și transmit perfect sensul. Cuvintele moldovenești au un sens profund, originea lor este clară, sînt mai ușor de memorat și încă de la o vîrstă fragedă pot forma conștiința națională și patriotismul. De exemplu, cuvîntul „fereastră” este derivat din cuvântul „a feri”, dar care este originea cuvîntului „geam”? Originea cuvîntului „însemnat” este profund moldovenească și etimologia sa este pe înțelesul moldovenilor, dar cum să explicăm originea cuvîntului străin „important”? Cuvîntul „alegeri” explică perfect sensul procesului, dar ce poate explica unui simplu moldovean cuvîntul „electorală”? Etc., etc.

Toate acestea s-au făcut și se mai fac, doar că nouă nu ni s-a explicat: de ce și cine are nevoie de acest lucru? Cine are nevoie ca părinții (ca să nu mai vorbim de bunici) să nu-și înțeleagă copiii care au învățat în România și în unele școli românești din Chișinău? Acest lucru este nu numai inutil, dar și dăunător pentru dezvoltarea unui stat suveran și pentru educația tinerilor, care ar trebui să fie mîndri de originile lor și să participe activ la construirea acestui stat. Desigur, dacă acesta este scopul celor de la putere!

Fără îndoială, limba română modernă a fost creată de mai multe generații de oameni educați care cunoșteau mai multe limbi. Acești oameni, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au depus o muncă enormă pentru sistematizarea vocabularului limbilor moldovenești și valahe, au fost introduse noi concepte și termeni care nu existau pînă atunci în limbile moldovenească și valahă, și au fost publicate dicționare. Acest lucru a fost necesar, deoarece limbii naționale îi lipseau cuvintele care să descrie procesele sociale complexe, relațiile personale și economice, care se dezvoltau rapid în secolele XIX și XX. Limba avea nevoie de dezvoltare, de aceea scriitorii, istoricii și lingviștii au făcut această muncă, care cu siguranță a îmbogățit limba moldovenilor și a românilor moderni. Cu toate acestea, din păcate, așa cum am menționat mai sus, această activitate a fost permanent împiedicată de spiritul politic al autorilor reformei lingvistice și de intervenția directă a politicienilor.

Iar astăzi, în goana politicienilor și a reprezentanților „intelectualității” moldovenești contemporane după „valorile” străine, uităm că în acest mod nu putem ajunge din urmă nici Occidentul, nici Orientul, că această direcție ne transformă pentru totdeauna în vasali ai unchilor (și mătușilor) din străinătate.

Singura cale este să ne găsim propriile origini, propria istorie, limbă și cultură, să găsim temelia de la care să pornim în aspirațiile noastre spre o viață mai bună. Și numai pe această bază putem crea un prezent și un viitor de calitate.

Ținînd cont de influența colosală a culturii moldovenești asupra formării actualei națiuni române, noi acceptăm, cu unele rezerve, ideea unui etnos comun în spațiul de la Pannonia pînă la Transnistria, inclusiv. Problema constă în denumirea lui – el poate fi numit moldoveni sau daci, dar nicicum români. Noi nu vrem să separăm limba moldovenească de așa-zisa limbă română. De aceea dicționarul creat cu ajutorul nostru se numește „rus-moldo/român”. Noi vrem să oferim cetățenilor Republicii Moldova (și nu numai) posibilitatea de a-și aminti adevăratele cuvinte și expresii moldovenești și, în același timp, să nu se piardă în comunicarea cu locuitorii din România, care vorbesc o limbă foarte „poluată” cu cuvinte străine, nu întotdeauna pe înțelesul moldovenilor.

Cititorii noștri se pot convinge de faptul, că de multe ori cuvintele moldovenești redau mai bine și mai concis sensul a ceea ce vrem să spunem sau să scriem, familiarizîndu-se cu dicționarul rus-moldo/român de pe site-ul dictionar.md.

2.2. Originile limbii moldovenești

Limba moldovenească este o limbă indo-europeană înrudită cu limbile proto-latină (proto-italică) și iraniană, bazată pe dialectele tracilor din sud-estul Europei. Strămoșii moldovenilor, geto-dacii, vorbeau o limbă asemănătoare cu „latina” cu mult înainte de expansiunea romană în regiunea Dunării. Ipoteza privind existența unei legături strînse între limba goților și limba latină a fost expusă de mulți cercetători din secolele XIX și XX și este susținută de autorii acestei lucrări.

Asemănarea dintre limba moldovenească și cea latină se explică prin următorii factori:

1.     substratul protoindo-european local comun al popoarelor din sud-estul Europei;
2.     fundamentul indo-european comun (în această parte a lumii a existat o zonă de contact între strămoșii tracilor, italocelților și balto-slavilor)
3.     împrumuturile lingvistice, care se explică prin contactele dintre vorbitorii de limbi diferite.

Există ipoteze cu privire la primatul limbii moldo-române în raport cu limba latină, dar această problemă este practic neexplorată, nu este finanțată de stat din motive politice și rămîne deocamdată deschisă.

Alături de gradul înalt de înrudire dintre limbile moldovenească și română, există, totuși, unele particularități de dezvoltare, asupra cărora se va atrage atenția în cele ce urmează.

La începutul mileniilor I și II, poziția geografică, circumstanțele istorice, inclusiv influența din exterior de diferite origini, au creat condiții speciale pentru dezvoltarea lumii dunărene și est-carpatice a strămoșilor noștri. Aceste circumstanțe, pe de o parte, au distanțat graiul sud-dunărean de cel nord-dunărean. Pe de altă parte, aceleași motive au predeterminat apariția unor particularități evidente ale vorbirii la nord de Dunăre: la sud de Carpați, pe platoul intracarpatic și mai ales la est de Carpați.

Particularitățile inițiale au identificat arealul sudic (între Carpații Meridionali și Dunăre). Celălalt areal – cel nordic – cuprindea platoul intracarpatic, iar din secolul al XII-lea încoace „s-a extins spre est, de la Carpați pînă la Nistru, creînd astfel noi premise pentru dezvoltarea viitorului idiom moldovenesc” (N. Raevski). Această realitate etno-lingvistică a fost remarcată de Miron Costin, care în 1686 scria că populația „acestor ținuturi, care s-a subțiat după năvălirile tătare… au plecat de aici în Maramureș, cei din Țara Munteană (Muntenia) spre Olt. Trecînd munții, și-au schimbat și graiul”.

După cum au demonstrat celebrii lingviști Al. Philippide, Al. Rosetti, V. Șișmariov, N. Corlăteanu, N. Raevski ș.a., procesul de asimilare de către volohi a ținuturilor Carpaților Orientali este confirmat de datele toponimice, „determinate de trăsături fonetice și morfologice ale limbii moldovenești”, cercetate cu deosebită atenție de filologul moldovean N. Raevski.

Cercetările lui L. Polevoi, P. Byrni, N. Corlăteanu, A. Eremia ș.a. în domeniul geografiei istorice, toponimiei, direcțiilor de interacțiune a volohilor cu popoarele vecine; concluziile lor, bazate pe un vast material documentar, confirmă că „începînd cu mijlocul secolului al XIV-lea, populația Carpaților Orientali intră într-o nouă epocă etnică a istoriei sale – epoca moldovenească.

Spre deosebire de epocile etnice anterioare, care, din cauza lipsei de mărturii documentare, sînt mai puțin cercetate, epoca moldovenească, dimpotrivă, este larg reprezentată în diferite surse. În prezent, dispunem de o literatură științifică destul de bogată, în care sînt studiate aspectele esențiale ale vieții populației locale din Carpații Orientali pe parcursul a peste șase secole de existență: sistemul socio-economic, sistemul politic, cultura, știința etc.

Pe parcursul a peste 650 de ani de la întemeierea Moldovei (1359), limba comunității din Carpații Orientali, dezvoltîndu-se într-o regiune izolată de alte teritorii ale popoarelor înrudite cu Moldova, a dobîndit anumite particularități, care au legătură în principal cu păstrarea în limbaj a cuvintelor vechi moldovenești, care reproduc pe deplin și concis sensul cuvintelor vorbite și scrise.

2.3. Elemente latine și slave comune cu limba moldovenească

În limba moldovenească, fondul lexical comun cu limba latină a fost și rămîne cel principal, cel mai semnificativ atît cantitativ, cît și calitativ. Majoritatea cuvintelor din acest fond au trăsături comune atît în fonetică, gramatică, cît și în lexic.

Cuvintele similare cu cele din latină și slavă, lexemele cu rădăcini traco-geto-dacice, diferite de cele din latină și slavă, precum și elementele împrumutate constituie principalul fond lexical al limbii moldovenești.

Cuvintele de bază în limba moldovenească sînt similare cu cuvintele latine. De exemplu:

1.     părți ale corpului: cap, mînă, faţă, nas, păr, ureche, limbă, piele, inimă, os ş.a.;
2.     obiecte și fenomene ale naturii: apă, gheaţă, cer, munte, rîu ş.a.;
3.     relațiile de rudenie: părinte, soră, nepot, fiu, bărbat, soț ş.a.;
4.     animale, păsări, insecte cal, capră, cîne, cerb, iepure, lup, găină, furnică, muscă ş.a.;
5.     copaci, vegetație: pom, plop, măr, iarbă, frunză ş.a.;
6.     cereale: pîne, secară, orz ş.a.;
7.     obiecte de cultură materială: casă, roată, uşă, fereastră, car ş.a;
8.     metale cunoscute: fer, aramă, aur, argint ş.a.;
9.     zile, luni, anotimpuri: august, zi, an, sară, noapte, luni, marţi, iarnă ş.a;
10.     cuvinte referitoare la structura socio-politică a statului: ţară, cetate, lege, stat ș.a.

Toate acestea sînt doar o parte foarte mică a cuvintelor comune cu latina, care cuprind și multe adjective: alb, verde, negru, plin, cald, bun, sec etc. Pronumele și majoritatea verbelor din moldovenească și latină sînt, de asemenea, similare.

Cuvintele fondului de bază în limba moldovenească, asemănătoare cu cele din latină, denotă concepte, acțiuni, obiecte importante, cotidiene, vitale. Aceasta explică frecvența înaltă a acestor unități lexicale în limba națională moldovenească vorbită, literară, în general.

Evident, o parte (mai mică) a cuvintelor ar fi putut fi împrumutate din latină, ca limbă înrudită și mai dezvoltată la momentul formării limbii literare moldovenești. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul, că multe cuvinte din limbile indo-europene au un substrat lingvistic comun, iar teoriile existente privind primatul unor limbi indo-europene în raport cu altele au o bază probatorie foarte superficială și se bazează uneori pe interesul politic al clienților cercetării lingvistice.

Un factor important care a individualizat, a conferit particularități și originalitate vorbirii populației din zona carpato-nistreană sînt cuvintele comune cu cele slave.

Limba moldovenească are cîteva straturi de lexic asemănător cu cel slav. Cel mai vechi datează din epoca comunității indo-europene și a contactelor dintre traci, proto-slavi și slavi antici. Un altul este alcătuit din cuvinte de împrumut caracteristice altor limbi: babă, colac, nevastă, coasă, rană, gol, slab, dăruiesc, milă și altele.

Rezumînd și generalizînd dovezile aduse despre fondul slav în limba moldo-română, putem constata că există trei categorii de cuvinte:

1.     Cuvinte care aparțin perioadei străvechi, a comunității indo-europene și contactelor dintre traci, proto-slavi și slavi vechi;
2.     Cuvinte comune cu slavona veche – bulgare și sîrbe;
3.     Cuvinte comune cu limbile slave răsăritene, cuvinte caracteristice doar limbii moldovenești, care o individualizează, o deosebesc, îi dau trăsături speciale, îi determină specificul, originalitatea și farmecul: „dulcele grai moldovenesc”.

Cuvintele slave uzuale bici, boală, boier, glumă, bolnav, claie, cîrmă, colţ, lanţ, pagubă etc. se folosesc nu numai în limba moldovenească, dar și în valahă/română.

Același lucru putem spune și despre cuvintele ahotă, baler(că), bolniţă, boronă, bortă (ucr. Борт), buhai, a dubi, a ghili (ucr. билити), călească, cartuz, coromîslă, cori, pojar, cociorvă, leică, letcă, lozie, scripcă, strună, horn, hrubă, toloacă, harbuz, hreapcă, hulub, ciubote ș.a. care conferă limbii moldovenești trăsături caracteristice deosebite.

În rezultatul amplasării geografice și a relațiilor cultural-politice, au apărut împrumuturile din limba polonă, proces cunoscut de mult timp și studiat în detaliu de savanții moldoveni. Chiar și Dim. Cantemir menționa (în „Descrierea Moldovei”): „Cei care locuiesc în apropierea Nistrului folosesc multe cuvinte poloneze și mai ales multe ustensile casnice le numesc cu cuvinte poloneze”.

În epoca noastră, conform observației academicianului N. Corlăteanu, „putem atesta peste 350 de cuvinte poloneze care sînt folosite în special de cronicarii moldoveni: ocop, rotmitru, podgheaz, hatman, joimir, haşcă, panţîr, roată, schijă, palancă, herb, șleahtă, moţpan, zlot, potronic, taler ș.a.

Ca elemente de diferențiere trebuie menționate și toponimele din cadrul fonetic slav răsăritean: Horodca, Horodiște, Soloneț, Solotvino etc., precum și Colincăuți, Dubăuți, Vancicăuți, Tărăsăuți etc.

O trăsătură aparte oferă limbii moldoveneşti, accentuînd individualitatea şi bine cunoscuta ei originalitate, graiurile moldoveneşti din stînga Nistrului, care au păstrat cuvinte unice și au generat forme noi.

În graiurile moldovenești din stînga Nistrului există cuvinte care pot fi atribuite cu siguranță proto-latinismului: anină <lat. arena „nisip”, morvă <lat. morus „vierme de mătase”. Aici există și forme vechi moldovenești, puțin cunoscute în România: dulaucă „cățea”, tulpan „batistă groasă”, găleată „căldare”, mîneștergură „prosop”, chitoroagă „răcituri” etc.

Concluziile și generalizările de mai sus confirmă particularitățile limbii moldovenești, caracterul său unitar în timp și spațiu: din Evul Mediu timpuriu pînă în zilele noastre, de la Codoma (malul stîng al Nistrului) pînă în nordul Transilvaniei.

Astfel, una dintre trăsăturile fundamentale ale societății moldovenești este că, alături de monumentele unice și de neprețuit ale culturii materiale și spirituale, ea și-a creat limba națională moldovenească, cu un fond lexical deosebit de bogat și o diversitate artistică fonetică și stilistică. Tradițiile sale sînt atît de profunde, încît pînă în secolul XX, moldovenii au păstrat și folosit, mai ales în textele artistice, calendarul lor național (ianuarie – gerar, februarie – făurar, martie – mărțișor, aprilie – prier, mai – florar, iunie – cireșar, iulie – cuptor, august – gustar, septembrie – răpciune, octombrie – brumărel, noiembrie – brumar, decembrie – undrea), – denumirile populare ale lunilor create de ei, care au fost înregistrate pentru prima dată de V. Alecsandri și folosite în operele scriitorilor și folcloriștilor moldoveni P. Ispirescu, M. Sadoveanu, același V. Alecsandri, precum și de autorii contemporani.

2.4. Limba moldovenească – baza limbii literare comune

Desigur, aceste și alte dovezi evidente deosebitoare, cunoscute publicului, nu afectează forma literară comună a vorbirii, pe care moldovenii de aproximativ 700 de ani o numesc „moldovenească”, iar valahii o numeau în secolul al XIX-lea „românească”. În același timp, din anumite motive, nu există dovezi documentare despre cum își numeau valahii limba pînă la mijlocul secolului al XIX-lea.

Concluziile lui N. Corlăteanu și N. Raevski și ale multor alți lingviști confirmă concluzia academicianului român Iorgu Iordan: „Limba vorbită de o parte și de alta a Milcovului (rîul, granița dintre Moldova și Valahia) are particularități locale, caracteristice fiecărei provincii …. Prin forța împrejurărilor, graiul moldovenesc a îndeplinit pentru locuitorii provinciei care o vorbeau, rolul de limbă a întregului popor”. (În notă, I. Iordan precizează că concluzia sa se referă și la dialectul muntean). Limba moldovenească, imortalizată de I. Neculce, „avea, așadar, o poziție specială, aș spune privilegiată…”, scria I. Iordan.

1. Iordan și-a formulat concluzia justă și justificată în anii cînd opera patriarhului literaturii moldovenești M. Sadoveanu era la apogeu, cînd au apărut în literatură moldovenii Nicolae Labiș, Victor Teleucă, Cezar Ivănescu, Ion Drută… În limba moldovenească au scris, proslăvindu-și ţinutul natal, Vasile Pogor, Calistrat Hogaș, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Alexei Mateevici – „moldoveni care au făcut o invazie în istoria literaturii române”, creatori care, asemenea lui M. Eminescu, „au folosit forme moldovenești fiind moldoveni”.

Faptul că M. Eminescu a creat nemuritoarele sale opere poetice, sorbind cu nesaţ din izvorul viu al limbii moldoveneşti, că aprecia foarte mult vorbirea moldovenească, a fost confirmat de I. Slavici, care scria că „în opinia lui Eminescu, cel mai dulce şi cel mai bogat în sunete este graiul moldovenesc”.

Subliniind „rolul Moldovei” în încercările de „a apăra limba de atacurile inovatorilor” și conștientizînd „rolul cultural al Moldovei, rolul ei de dascăl al românilor din întreaga lume”, M. Eminescu subliniază (în articolul „Repertoriul teatrului românesc”): „Moldova joacă un rol important în dezvoltarea românilor. Aici, la mare distanță de șarlatania intelectuală, de complacerea și corupția centrului politic (Bucureștiul), s-a creat o reacție benefică împotriva ignoranței și a spiritului de neadevăr al academicienilor”.

Discutînd problema începutului limbii literare moderne, „Consiliul Științific al Institutului de Lingvistică din București a stabilit că, atît din punct de vedere al conținutului ideologic, cît și al limbii, literatura noastră modernă începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea cu scriitorii care s-au unit în jurul revistei moldovenești ”Dacia literară”, fondată la Iași, în 1940. În centrul lor s-au aflat M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negruzzi… Limba folosită de acești scriitori s-a impus ca limbă a literaturii noastre moderne pentru că se baza pe vorbirea vie a poporului”. (DLRLC, I, 1953). A poporului moldovenesc, bineînțeles. Pentru că toți acești scriitori, ca și mai tîrziu M. Eminescu, I. Creangă, M. Sadoveanu și mulți alții – sînt moldoveni, s-au născut, au trăit în Moldova, au scris în limba moldovenească despre Moldova.

Drept dovezi de netăgăduit a existenței trăsăturilor distinctive – fonetice, gramaticale, lexicale – ale limbii vorbite de moldoveni, ale dulcelui grai moldovenesc, sînt registrele de cuvinte explicate, ce însoţesc şi astăzi ediţiile româneşti ale operelor lui I. Creangă, M. Eminescu, C. Hogaş, M. Sadoveanu. Cuvinte și forme explicate pentru valahi/români. Moldovenii le cunosc bine, pentru că ei au creat această bogăție.

Astfel, toate cele menționate mai sus constituie dovezi concludente că limba valahă/română este un dialect al limbii moldovenești. Acest lucru este confirmat și de numeroase alte fapte, și anume:

1.     deja în secolul al XVII-lea s-au scris texte îndelungate în limba moldovenească: Letopisețele lui Gr. Ureche (1635), Letopisețele lui M. Costin (1675);
2.     primele studii în domeniul lingvisticii limbii moldovenești au fost scrise tot în secolul al XVII-lea: „Despre limba noastră moldovenească” (1635) de Gr. Ureche, „Despre limba moldovenească” (1635) de Gr. Ureche, „Despre limba moldovenească” (1677, în poloneză) de M. Costin și astfel glotonimul „limbă moldovenească” a pătruns în cercurile științifice europene;
3.     lucrările scriitorilor moldoveni de după 1840 (M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Al. Russo etc.) au pus bazele unei limbi literare comune moldovenilor și valahilor.

Moldovenismele înregistrate în dicționarele moderne, inclusiv cele publicate în România, pot fi completate cu exemple din operele lui Gr. Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, M. Eminescu, C. Hogaș, I. Teodoreanu, N. Labiș, din lucrările lui P. Boțu, Gr. Vieru, V. Teleucă, A. Lupan, P. Zadnipru, G. V. Madan, N. Costenco, Ion Druță și alții. Cele mai multe exemple ilustrative se găsesc la I. Creangă, M. Eminescu, M. Sadoveanu. Cel mai des sînt citate fragmente din M. Eminescu, iar acest lucru este absolut firesc, deoarece, potrivit academicianului A. Rosetti: „Eminescu folosește în poeziile sale un număr mare de cuvinte și expresii din limba vorbită în Bucovina și Moldova”, adică caracteristice limbii moldovenilor, limbii moldovenești. Și deoarece acest „număr mare de cuvinte și expresii din limba vorbită în Bucovina și Moldova” nu este cunoscut sau nu este pe înțelesul valahilor, ele sînt catalogate în dicționarele românești drept ”familiale” (de bucătărie, trebuie să presupunem), „populare”.

Adică, formele, cuvintele, expresiile folosite de M. Eminescu, care „au îmbogățit patrimoniul limbii naționale” (A. Rosetti) nu s-au învrednicit să fie considerate românești comune, literare. Această discriminare a cuvintelor și expresiilor moldovenești folosite de M. Eminescu nu ar trebui să lezeze conștiința de sine național-lingvistică a moldovenilor. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „popular” înseamnă „creat de popor”, deci, în cazul lui Eminescu, de poporul moldovenesc. Popular mai înseamnă și „caracteristic acelui popor”, adică poporului moldovenesc. Astfel, dicționarele românești confirmă încă o dată concluzia lui Perpessicius (criticul român) că „Eminescu, fiind moldovean, va arăta o dispoziţie firească pentru formele obîrşiei sale, formele moldave”.

Operele create de cei mai înzestraţi reprezentanţi ai poporului moldovenesc de la anonimul autor al baladei „Miorița” și Grigore Ureche pînă la Ion Druță – reflectă istoria multiseculară a moldovenilor, obiceiurile locale și viața cotidiană, aspirațiile și speranțele. Caracterul peren şi individualitatea spiritualităţii moldoveneşti rezidă în creaţia populară a moldovenilor, în dulcea limbă moldovenească, în care sînt înveşnicite firea moldovenilor, trăsăturile lor caracteristice etnopsihologice cu rădăcini imemoriale. „Cei mai buni scriitori ai noştri (…) sînt şi cei mai buni cunoscători ai limbii… Cei care au limba mai bogată şi mai frumoasă, toţi s-au împărtăşit din izvorul cel mai mare al limbii populare: Eminescu, Sadoveanu şi incomparabilul Creangă. Prozatorul cel mai mare – acest Creangă – este de fapt din popor; scrie cum vorbeşte poporul” (G. Ibrăileanu). Adică scrie în limba moldovenească (vezi registrele de cuvinte moldovenești din edițiile cărților lui Creangă din 1890 pînă în prezent).

Analizînd particularitățile lingvistice ale Moldovei, academicianul I. Iordan conchide: „Particularităţile regionale ale limbii lui I. Neculce sînt, în linii mari, aceleaşi ca ale graiului moldovenesc actual cu deosebiri mai mult cantitative decît calitative ce izbesc puternic…”. Un alt renumit exeget român G. Călinescu conchidea, subliniind farmecul, măiestria și muzicalitatea, posibilitățile creatoare ale limbii moldovenești: „Graiul moldovenesc, prin moliciunea tonurilor sale, e de la sine artistic. În Muntenia (Valahia) e mai puțin probabil să apară un Neculce sau un Creangă…”

În legătură cu acest foarte succint set de afirmații adevărate, de o importanță fundamentală, este mai mult decît oportun să remarcăm concluzia Consiliului Științific al Institutului de Lingvistică din București, care a constatat „că, din punct de vedere al conținutului ideologic, limba noastră literară modernă datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, nașterea ei fiind asociată cu un grup de scriitori care au colaborat la revista ”Dacia Literară”, în frunte cu M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo, C. Negruzzi, care au fost cei dintîi militanţi activi pentru unitatea limbii şi culturii noastre. Limba în care au creat acești scriitori a devenit limba literaturii noastre, fiindcă ea are la bază izvorul viu al graiului popular”. După cum înțelegem deja, toți scriitorii menționați mai sus au fost moldoveni, au scris în limba moldovenească și au creat literatură. Moldovenească…

În jumătatea a doua a secolului al XIX-lea „folosind un anumit număr de cuvinte şi de expresii din limba populară, vorbită de oamenii de rînd („din Moldova şi Bucovina”), Eminescu a lărgit graniţele stilului artistic al limbii literare, conchide academicianul Al. Rosetti, – şi, în acelaşi timp, i-a dat trăsături caracteristice geniului său”. Moldovenești, pentru că era moldovean.

În încheiere, să amintim două idei formulate de autori români de seamă:

1.     Moldovei i se datorează cultura românească aşa cum este astăzi (G. Ibrăileanu)
2.     2. Sevele limbii vin mai ales din Moldova (G. Călinescu).

Acest adevăr a fost exprimat artistic și ingenios într-o poezie a poetului moldovean Pavel Starostin, publicată în ziarul „Glasul Moldovei” din Chișinău:

Mama limbii româneşti

Fie el cît de mirific,

Fie cît de inventiv,

„Adevărul ştiinţific,,

Este foarte relativ.

Veci de veci nu se mai schimbă

Ce ni-i dat de sus în dar,

Cearta noastră despre limbă

E-o furtună în pahar.

Nicăieri nu sînt pe lume

Două limbi cu-acelaşi nume,

Dar sînt, drept nu-totdeauna,

Două nume pentru una.

Unii zic că e otravă,

Dar de stai să te gîndeşti,

Limba noastră cea moldavă-i

Mama limbii româneşti.

Fără îndoială, variantele semantice, fonetice studiate mai sus, inclusiv acele cuvinte moldovenești care au devenit practic comune în arealul lingvistic est-carpatic şi sud-carpatic, nu afectează caracterul comun al bazei lingvistice permanente, structurii gramaticale și originii limbii naționale moldovenești și al limbii naționale românești, înțelegerea la nivel literar a ambelor limbi de către vorbitorii lor.

Păstrîndu-și fiecare individualitatea și trăsăturile distinctive, limba națională moldovenească și cea română își dezvoltă permanent principala lor calitate – de a fi înțelese de vorbitorii ambelor limbi.

3. Despre rolul culturii moldovenești în formarea culturii României

Din momentul fondării sale (mijlocul secolului al XIV-lea) și pînă în 1862, dezvoltarea Moldovei a avut loc în condiții geopolitice și culturale speciale, care au predeterminat formarea statului și afirmarea în conștiința cetățenilor acestui stat a etnonimului „moldovenesc” și a sentimentului național al moldovenilor – moldovenismul.

Fiind rezultatul simbiozei valorilor religioase bizantino-slave și a creației populare cu rădăcini tracice (balade, legende, cîntece de vitejie, iconografie, picturi murale, arhitectură bisericească etc.), vechea cultură moldovenească a reflectat felul de a fi al oamenilor care trăiau între Carpaţi şi Nistru – tot ceea ce a predeterminat și consolidat identitatea națională a comunității care se numea și era numită de alte popoare – moldoveni.

Jumătate de mileniu de viață comună într-un stat comun – Moldova, cinci veacuri de luptă comună pentru apărarea hotarelor sale, cinci sute de ani (1359-1862) de muncă neobosită pentru propăşirea lui, au statornicit definitiv conştiinţa naţional-statală a moldovenilor, care a contribuit la imprimarea unor trăsături specifice patrimoniului cultural moldovenesc, evidenţiindu-l nu doar din punct de vedere cantitativ, ci și axiologic – în ceea ce privește orientarea ideologică, conceptele, conținutul și nivelul artistic.

În acest sens, să ne amintim că în Moldova, și nu în altă parte a Europei de Sud-Est, au fost scrise primele lucrări istorice – deja în secolul al XV-lea! – Primele lucrări istorice propriu-zise – letopiseţele moldo-slave, care au pus bazele istoriografiei moldovenești, prefigurînd, în mod firesc, calea aparte a istoriei scrise a Moldovei.

Cele 12 istorii ale Moldovei (inclusiv Pisania de la Războieni, 1496), de la Letopiseţul anonim al Moldovei (zis odinioară „de la Bistriţa”), 1359-1507, pînă la Cronica moldo-slavonă a lui Azarie (1551-1574), dintre care trei destinate circuitului istoriografic european: Cronica moldo-rusă (1359- 1504), Cronica moldo-germană (1457-1499), Cronica moldo-polonă (1352-1564) unice ca fenomen şi valoare, constituie baza tradiţiei culturale moldoveneşti. „De la Teoctist (mitropolit al Moldovei pe la mijlocul veacului XV) porneşte un şir neîntrerupt de cărturari, care au scris în limba slavonă pe un timp cînd în Valahia necontenitele lupte pentru domnie opreau orice silinţi spre lumină, spre artă” (N. Iorga, 1925). Cercetătorii moldoveni au menţionat în repetate rînduri: „Este caracteristic, de exemplu, faptul că în Muntenia din aceeaşi perioadă nu exista nici un fel de cronografie în adevăratul înţeles al cuvîntului”.

Primele lucrări consacrate istoriei Moldovei sînt de pe vremea lui Ştefan cel Mare al Moldovei, care „a determinat, prin faptele sale militare, începutul literaturii istorice moldoveneşti în limba slavonă”.

Cronografia moldo-slavonă, care nu are analogii în spațiul estic al popoarelor moldovenești înrudite, a fundamentat şi a certificat caracterul special, de sine stătător al Statului Moldovenesc şi al moldovenilor, individualizînd şi situînd pe o poziţie mult avansată, în raport cu alte ţări vecine, istoria scrisă a Moldovei și realizările culturale ale poporului moldovenesc. Potrivit concluziilor savanţilor moldoveni, „Letopiseţele moldo-slavone, alături de cărţile bisericii şi de povestirile apocrife, au pus temelia acelei tradiţii culturale moldoveneşti, care-i deosebeşte pe promotorii ei de reprezentanţii culturii altor popoare”.

În veacul al XVII-lea, cultura scrisă moldovenească devine naţională şi după forma de exprimare: renunță la slovele slavone şi se afirmă în limba moldovenească. Cu ajutorul înaltului ierarh, mitropolit al Kievului şi mare cărturar moldovan Petru Movilă, în Moldova se înfiinţează Academia slavono-greco-latină, prima instituţie de învăţămînt mediu şi superior din Moldova. Se deschide prima tipografie moldovenească, unde îşi tipăresc lucrările lor în limba moldovenească vestiţii promotori ai culturii moldoveneşti, mitropoliţii Moldovei Varlaam şi Dosoftei, a căror contribuție spirituală, de asemenea, rămîne de neegalat.

Comoara cultural-istorică, ştiinţifică moldovenească de nepreţuit – istoriile (letopiseţele) lui Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce în limba moldovenească, opera fundamentală a lui Dimitrie Cantemir ”Descrierea Moldovei” (în limba latină), monografia istorico-etnologică ”De neamul moldovenilor” a lui Miron Costin, alte creaţii ale eruditului logofăt, au afirmat numele Moldovei şi al moldovenilor în ansamblul european al realizărilor cultural-istorice și ştiinţifice.

Spre regret, cu excepția lui Constantin Cantacuzino, Valahia nu prea are cu ce se lăuda la această expoziţie a realizărilor culturale.

Alipirea teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru în 1812 la Rusia a impus noi condiţii socio-economice, politice pentru dezvoltarea spiritualităţii moldoveneşti. Devenit hotar în 1812, Prutul n-a oprit definitiv circulaţia în ambele direcţii, n-a dezbinat comunitatea spirituală moldovenească –moldovenismul, nu a împiedicat schimbul de idei și valori, continuarea tradiţiei culturale moldoveneşti, procesul de îmbogăţire şi perfecţionare a formei sale comune de exprimare. „Dezvoltarea istorică anterioară multiseculară, comunitatea de tradiţii culturale care s-a format într-o perioadă atît de îndelungată şi, în sfîrşit, comuniunea de limbă, tot atît de firească în condiţiile date”, n-au putut să nu se păstreze la moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului.

La începutul veacului al XIX-lea, Moldova are o tradiție culturală bazată pe „vechea cultură care a fost mai puternică în Moldova decît în Valahia”. Dacă pînă la 1880 Valahia este caracterizată de o lupta revoluţionară împotriva vechiului regim, atunci Moldova mai cu samă dezvoltă o cultură care va fi preluată de România.

În această ordine de idei, sînt de menționat afirmațiile unor reprezentanți de vază ai culturii din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, care menționau că Moldova, ca păstrătoare a tradiției, „a dominat procesul de creare a culturii române moderne”, „…Moldovei îi revine meritul de a prezida, timp de 40 de ani, de la 1840 pînă la 1880, asimilarea culturii în toate formele ei”, „Moldovei i se datorează cultura românească aşa cum este astăzi…” (Garabet Ibrăileanu, 1909).

Ca şi A. Russo sau V. Alecsandri, M. Eminescu „îşi dă seama de rolul cultural al Moldovei, de rolul ei de învăţătoare a românilor de pretutindeni”. M. Eminescu sublinia (în articolul ”Repertoriul teatrului românesc”): „Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mare depărtare de şarlatanismul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării (Bucureşti), s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţei şi spiritului de neadevăr al academicienilor”.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea în România principalele curente în literatură și cultură, în general, au plecat aproape întotdeauna din Moldova ori de la moldoveni. Astfel, istoria politică şi socială, istoria limbii şi a literaturii sînt cultivate mai mult la moldoveni: M. Kogălniceanu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, A. Onciul, N. Iorga, R .Rosetti, A. Philippide, N. Densuşeanu etc. Moldova a dat României toți cei mai remarcabili istorici, scriitori, muzicieni şi pictori.

Primii culegători de poezie populară și primii teoreticieni ai naționalismului (încă din 1840), de asemenea, au apărut în Moldova, unde găsim pe cei mai de seamă folcloriști – S. F. Marian și Tudor Pamfile.

De remarcat că „linia regală a poeziei româneşti vine de la Alecsandri, prin Eminescu, Bacovia, Labiş şi după asta venim noi. Toţi aceşti mari poeţi, toţi sînt moldavi – asta-i linia regală, pentru că nici ardelenii, nici muntenii nu au o tradiţie atît de impunătoare”. (Cezar Ivănescu, 2001).

Prin contribuția lor, reprezentanții de vază ai culturii moldovenești din epoca medievală și pînă la începutul secolului al XX-lea, au conștientizat și urmărit în mod clar un scop bine hotărît: a proteja limba şi literatura de deznaţionalizare.

În secolul al XX-lea situaţia culturii moldoveneşti dintre Prut şi Milcov a devenit una provincială: tăvălugul muntenizator-oltenizator a subminat pozițiile „placentei de aur a culturii moldovenești”, izvorîtă, statornicită şi răspîndită din Moldova, din ”dulcele tîrg al Eşului”.

Cu toate acestea, cultură românească din secolul al XX-lea a crescut și s-a dezvoltat pe temelia creată de moldoveni remarcabili – personalităţi marcante ale culturii din epocile precedente, în baza spiritualității moldovenești, cu participarea activă a moldovenilor numiți români. Acest lucru se poate vedea clar dacă examinăm biografia marilor reprezentanți ai culturii românești din secolul al XX-lea. Mulți din ei sînt originari din Moldova, alții sînt de viță moldovenească, alții și-au cristalizat personalitatea în mediul spiritual moldovenesc. Este suficient să-i menţionăm pe Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Cesar Petrescu, Adrian Păunescu…

4. Despre rolul moldovenilor la crearea României

După încheierea acordului de pace din 16 mai 1812, care a pus capăt următorului, dar nu și ultimului, război ruso-turc, Imperiul Otoman a cedat Rusiei raioanele sale basarabene și nu a fost împotriva transferării către Rusia a teritoriului dintre Prut și Nistru, care aparținea Moldovei.

Începînd cu 1812, Moldova de peste Prut (fără Bucovina) și Valahia au existat în condiții economice și sociale diferite, într-un context socio-politic și spiritual diferit față de condițiile în care s-a dezvoltat Moldova dintre Prut și Nistru sau „Moldova Răsăriteană”. Valahia și Moldova dintre Carpați și Prut (fără Bucovina) se aflau sub stăpînire turcească și suplimentar sub protectoratul rusesc, care s-a extins pînă în Valahia. Moldovenii de pe malul drept al Prutului și valahii au rămas sub o triplă asuprire: plăteau tribut otomanilor, erau presați de administrația rusă, erau jefuiți de micii bastarzi, fanarioți și sufocați spiritual de politica greacă.

După 1812, moldovenii dintre Prut şi Nistru, pentru prima dată în istorie au fost scutiţi de orice impozite, de alte prestaţii şi obligaţii, inclusiv de serviciul militar. Noul regim a păstrat în ţinut legislaţia autohtonă, n-a introdus iobăgia. În 1822 tînărul boier moldovan Ionică Tăutul propunea ca boierii moldoveni din dreapta Prutului să aibă aceleaşi drepturi ca şi boierii din stînga rîului.

Mișcarea s-a răspîndit și asupra Valahiei. Ideea consolidării forțelor Moldovei dintre Carpaţi şi Prut (fără Bucovina) şi Valahiei era exprimată în regulamentele organice, dezvoltate sub conducerea diplomatului rus Pavel Kiseleff – acte cu atribuţii constituţionale, intrate în vigoare la Iaşi şi Bucureşti în 1831. Această idee progresistă, pentru acea vreme şi în acele condiţii, a fost încurajată şi de alte evenimente care au avut loc în Europa la mijlocul veacului al XIX-lea. Tulburările revoluţionare din 1848–1849, Războiul din Crimeea (1856) au avut urmări radicale pentru Moldova din dreapta Prutului şi Valahia. Din această perioadă rolul moldovenilor – oameni de cultură, scriitori, istorici, publicişti din tagma boierească, şcoliţi în ţară și străinătate – la promovarea unirii Principatelor Moldova şi Valahia devine tot mai pronunţat, iar acţiunile lor – tot mai energice şi consecvente. De acum cronologia evenimentelor, componenţa participanţilor, mesajul documentelor elaborate şi lansate de ei, demonstrează preponderenţa şi ponderea dominantă a moldovenilor în această operă politică cu urmări tragice pentru Moldova.

Elita moldovenească, fiind una mai instruită decît cea valahă, sprijinîndu-se pe o cultură și istorie bogată, conștientizînd legătura frățească dintre cele două popoare și fiind îngrijorată de soarta statului moldovenesc slăbit, s-a plasat în fruntea procesului de unire a principatelor.

În martie 1848, un grup de boieri moldoveni, printre care Alexandru I. Cuza și M. Kogălniceanu, au discutat o „listă de dorinţe”. Ceva mai tîrziu, redactată de M. Kogălniceanu, ea a fost publicată cu titlul ”Dorinţele partidului naţional din Moldova”. Iniţiatorii acestui document pledau cu ardoare, în primul rînd, pentru autonomia totală a Moldovei, dorind unirea principatelor Moldovei (fără Bucovina) şi Valahiei. La 12 mai 1848 a fost publicat ”Programul revoluţionarilor moldoveni”, semnat de C. Negri, fraţii Vasile şi Ion Alecsandri, G. Cantacuzin, M. Costache, A. Rusu, Gr. Balş, Zaharia Moldovanu, G. Sion ş.a.. Punctul 6 al acestui document prevedea „Unirea Moldovei (fără Bucovina) şi a Valahiei”.

”Programul revoluţionar din 1848 din Valahia”, adoptat la 9 iunie 1848 la Islaz, nu prevedea nici un fel de unire a Valahiei cu Moldova.

Sfîrşitul Războiului din Crimeea și Conferinţa de la Paris din 30.03.1856 au lipsit Moldova de protectoratul Rusiei. Moldova de pe malul drept al Prutului a rămas sub dominația Turciei și a puterilor europene. Ca ţară învinsă în război, Rusia a fost lipsită de ieşirea la Dunăre: judeţele Bolgrad, Cahul, Ismail au revenit în componența Principatului Moldova. Aceste circumstanțe au oferit stimulente suplimentare celei mai mari părți a elitei moldovenești în pornirile ei spre unire. Tinerii revoluţionari romantici moldoveni Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Z. Moldovanu, C. Negri ş.a., bazîndu-se pe trecutul glorios al Moldovei, pe bogatul tezaur de nepreţuit al culturii moldoveneşti, au dat dovadă de entuziasm în numele, cum credeau dînşii, prosperării Moldovei.

Încă în septembrie 1857, în procesul alegerilor divanurilor (parlamentelor) Ad-Hoc în Moldova și Valahia (preconizate de Conferinţa de la Paris din 30.03.1856) au apărut primele semne de îngrijorare: unirea ticluită la repezeală încălca simţitor drepturile Moldovei, era în primejdie însăşi existenţa acestui principat. În Principatul Moldovei se stîrnise o mare tulburare. „Se purtau multe discuții…, controverse, idei”, pentru că „boierii voiau unire cu tocmeală, iar tinerii unire fără socoteală. După cum s-a şi făcut”, constata cu amărăciune Ion Creangă la 1882.

Descumpăniţi de campania valahilor pentru unire fără chibzuială, alarmaţi de „uneltirile Austriei şi Turciei, care se năpustiseră mai cu seamă asupra moldovenilor”, Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu ş.a. erau îngrijorați de soarta Moldovei. Devenea tot mai clar că unirea impusă de puteri străine „aducea Munteniei numai foloase… Moldova trebuia să aducă pe altarul unirii jertfe destul de mari, chiar însăşi existenţa sa ca stat” (I. Lupaş, 1937).

Şmecheriile valahe n-au întîrziat să se manifeste. A urmat „ticăloasa comedie şi neruşinata înşelăciune” (I. Lupaş) cu alegerile anulate în divanul Ad Hoc al Moldovei. Contrar hotărîrilor luate la Conferinţa de la Paris din 30 martie1856, la 24 ianuarie 1858 a urmat alegerea de către divanul de la Bucureşti a lui Alexandru I. Cuza drept domn al Valahiei, cu toate că la 5 ianuarie 1858 el fusese ales domn al Moldovei.

S-ar fi părut că moldovenii aveau numai de cîştigat: Alexandru I. Cuza, domn al Moldovei, devenise şi domn al Valahiei. În realitate aceasta a fost o banală uneltire dintre valahi și tinerii revoluționarii-romantici moldoveni, sprijinită de marile puteri. Şmecheria valahă în scurt timp a dus la dispariţia Moldovei. A început campania de valahizare totală a relațiilor moldoveneşti, de „privatizare” a tezaurului cultural moldovenesc.

Moldovenii au pledat pentru unirea principatelor Valahia şi Moldova, nu pentru anexarea Moldovei la Valahia. Prin acţiunile energice, poziţia dîrză şi consecventă ale unor politicieni de vază precum Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu ş.a., moldovenii au contribuit cel mai mult la unire. Așa cum credeau patrioții noștri instruiți și romanizați: o uniune egală a principatelor.

În scurt timp, partidul valaho-unionist a purces la facerea „Valahiei mari” camuflate sub un nume artificial de „România”. Pînă la crearea României, funcțiile administrative unificatoare erau concentrate la București, în conformitate cu deciziile Conferinței de la Paris din 19 august 1858, iar statul unificat se numea „Provinciile Unite ale Moldovei și Valahiei”.

Moldovanul Mihail Kogălniceanu, promotor activ al unirii principatelor, a fost prim-ministru al României timp de doi ani (1863–1865); în 1877–1878 a fost ministru de externe al României, dar a fost alungat din guvern de valahul devenit român I. Brătianu.

Moldovanul Alexandru I. Cuza, luptător activ pentru unire, a fost primul conducător al statului unit, a domnit 8 ani şi 2 luni. În februarie 1866 „monstruoasa coaliţie” valahă l-a dat jos de pe tron. Primul şi ultimul moldovean, domnitor al României, Alexandru Ion Cuza, politician progresist, a fost alungat din România. A murit în 1873 în Germania.

Încălcarea prevederilor divanului ad hoc al Moldovei din 1857, ignorarea hotărîrilor Conferinţei de la Paris din 19 august 1858, lichidarea principatului independent al Moldovei, înjosirea domnitorului Moldovei Alexandru I. Cuza şi alungarea lui din ţară, aducerea pe tron a unui conducător străin, străin în credință, limbă și comportament, au revoltat la culme societatea din Moldova. După cum mărturiseşte istoricul român I. Lupaş, fărădelegile săvîrşite de „coaliţia monstruoasă” de la Bucureşti au provocat „înteţirile potrivnice ale moldovenilor, înteţiri care au stîrnit la Iaşi ciocniri sîngeroase”.

Guvernul provizoriu de la București, speriat de „opoziția puternică a locuitorilor din Iași, l-a trimis la Iași pe generalul valah N. Golescu cu ordinul de a înăbuși orice rezistență a moldovenilor.

Unii dintre moldoveni s-au înverșunat împotriva domnului străin, grupîndu-se în jurul boierului Nicolae Roznovanu, sub a cărui conducere fusese creat un Comitet separatist. Prin propagandă stăruitoare ei au atras de partea lor şi pe mitropolitul Calinic Miclescu. În prima duminică din aprilie (1866), cînd după săvîrşirea slujbei divine Catedrala Mitropoliei era ticsită de lume, mitropolitul a ieşit în fruntea mulţimii întărîtate, pornind spre Palatul administrativ. Înainte de plecare, în curtea Mitropoliei, Teodor Boldur Lăţescu a rostit o cuvîntare înflăcărată despre drepturile Moldovei, îndemnînd mulţimea să-l urmeze pe mitropolitul Calinic. Dar în poarta Palatului mulţimea a fost întîmpinată de o companie de soldaţi valahi, care n-a dat în lături nici în faţa crucii purtate de mitropolit. Unul din soldaţi l-a lovit cu baioneta pe mitropolit. Calinic a strigat de durere, apoi a căzut la pămînt fără conștiință. Mulţimea înfuriată a început să-i atace pe soldaţi cu pietre, dar, a fost împinsă înapoi pînă în curtea Mitropoliei”. Învălmăşeala a ţinut pînă la ora două după masă și a fost însoțită de mari pierderi de vieți omenești, aducînd tristețe în capitala Moldovei.

Rezultatele „Marii Uniri” sînt triste pentru moldoveni. În anii care au trecut de atunci, administrația română (valahă) de la București a luat toate măsurile pentru a-i face pe moldoveni să-și uite numele, limba și istoria, transformînd poporul moldovenesc într-un element al folclorului regional al României Mari, însușindu-și cultura și limba moldovenească, stricînd-o semnificativ cu cuvinte străine.

Moldova, dintr-un stat mult mai dezvoltat din punct de vedere cultural și economic decît Valahia, s-a transformat într-o perioadă scurtă de timp în cea mai înapoiată provincie a României. Situația din principate înainte de unirea Moldovei și Valahiei la mijlocul secolului al XIX-lea este un exemplu în acest sens. Moldova, care a pierdut Basarabia și Bucovina de Nord, avea o economie și o cultură mult mai dezvoltate decît Valahia vecină, care avea o populație substanțial mai numeroasă și un teritoriu mai mare. De exemplu, în 1845, Iașiul avea 65.000 de locuitori, iar Bucureștiul 35.000 de persoane

Moldova avea instituții de învățămînt superior (Academia Mihăileană și Conservatorul din Iași), în timp ce Muntenia nu avea astfel de instituții. În Moldova erau înregistrați 21863 de negustori și meșteșugari, în Valahia, mult mai populată – 14747. Vom sublinia încă o dată că timp de secole, chiar și în cele mai dificile perioade, Moldova a fost mai bogată, mai dezvoltată și mai cultă decît Valahia. Iar în decursul acelorași secole, a crescut dorința elitei valahe (a românilor) de a-și însuși aceste realizări ale moldovenilor sau, în cel mai rău caz, de a deveni parte a acestor realizări.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, elita Valahiei (românii), care a profitat de naivitatea tinerilor moldoveni prinși în euforia unirii, a reușit prin viclenie acest lucru – domnitorul moldovean unificator Alexandru Ioan Cuza a fost expulzat din București, moldovenii au fost lipsiți de denumirea statului, poporului, limbii, literatura, muzica și arta moldovenească au devenit românești, economia moldovenească a început să decadă, orașele se micșorau. Și, în acest context, Bucureștiul și împrejurimile sale înfloreau. Și în cele din urmă, ca simbol al victoriei finale a valahilor (românilor) asupra moldovenilor, stema statului unit a devenit vulturul valah cu un zimbru moldovenesc capturat pe piept. Ca urmare a acestei unificări „frățești”, la sfîrșitul secolului al XIX-lea populația Iașiului scăzuse la 55.000 de locuitori, în timp ce populația Bucureștiului crescuse la 150.000.

Aceeași imagine este și astăzi: Bucureștiul este de 6 ori mai mare decît Iașiul, mai mult de 50 la sută din activele financiare ale României sînt concentrate acolo, iar Moldova de peste Prut este cea mai înapoiată provincie economică a acestui stat. Niciodată și nicăieri moldovenii nu au trăit bine sub stăpînirea Bucureștiului, iar acest lucru îl cunosc bine bunicii noștri, care încă își mai amintesc de viața de pe teritoriul Republicii Moldova moderne în perioada României Mari.

5. De ce nu sîntem români?

1. Strămoșii noștri au fost un popor care în decurs de 8 mii de ani (începînd cu cultura Cucuteni-Tripolie) a viețuit în același areal: spațiul Carpato-Dunăreano-Nistrean. În cadrul acestui areal, teritoriul populat ba se micșora, atunci cînd în vremuri de restriște strămoșii noștri se retrăgeau în păduri sau munți, ba revenea la limitele sale cînd pericolul trecea. Continuitatea locuirii strămoșilor noștri pe teritoriul lor istoric este dovedită de cercetări istorice, antropologice, genetice și lingvistice.
2. Acest popor a stat la originea multor civilizații antice – de la cele orientale pînă la majoritatea celor europene, inclusiv greacă și romană.
3. Dacă e să ne referim la strămoşii moldovenilor, care au trăit la începutul erei noi, aceștia sînt geto-dacii – locuitorii unui stat antic mare Dacia, care ocupa teritoriul de la Bug (Ucraina) pînă la hotarele Germaniei moderne. Dunărea era frontiera de sud a Daciei. Geto-dacii erau purtătorii culturii și limbii getice (tracice), care aparţine grupului limbilor protolatine (anterioare limbii latine).
4. În anul 106, Imperiul Roman a ocupat circa 20% din teritoriul vechii Dacii, formînd provincia Dacia, pe care au fost nevoiți să o părăsească sub loviturile dacilor liberi în anul 271. Ca urmare a acestor evoluții, în istoriografia românească și cea moldovenească au apărut teorii cu privire la romanizarea dacilor și, ca urmare, la originea romană a valahilor și moldovenilor. Menționăm faptul că adept al acestei teorii a fost și cronicarul moldovean Miron Costin, educat în Polonia catolică (latinizată), care, în susținerea versiunii sale privind originea romană a moldovenilor, a adus argumente care mai tîrziu au fost infirmate de cercetările arheologice. Prin romanizare se înțelege latinizarea, adică trecerea populației la limba latină (romană).

o Dar o asemenea tranziție nu a avut loc, deoarece locuitorii Daciei romane (încă pînă la includerea teritoriului ei în cadrul Imperiului Roman) vorbeau o limbă asemănătoare cu cea latină, avînd o cultură bogată și originală. Anume prin aceasta se explică faptul că limba moldovenească este apropiată de limbile așa-numitei grupe romanice.

o De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că latinizarea (romanizarea) nu făcea parte din politica Romei. Mai mult decît atît, principala sarcină a viceregilor din provinciile romane era menținerea păcii și a liniștii, în primul rînd în ceea ce privește religia și tradițiile populației locale, inclusiv păstrarea limbii și a culturii. De asemenea, se știe că multe legiuni ale Romei erau recrutate pe bază națională din populația provinciilor cucerite (galeză, germanică, spaniolă, armeană etc.), care nu vorbea limba latină și, în plus, nimeni nu cerea acest lucru de la soldații obișnuiți. În astfel de legiuni, erau obligați să vorbească limba latină doar comandanții de legiuni (legate) și cohorte.

1. Pe parcursul istoriei lor (cel puțin din secolul al XII-lea) moldovenii niciodată nu s-au autodenumit români, iar limba lor – română. Ei își numeau limba moldovenească, iar pe sine – moldoveni! Despre aceasta mărturisesc numeroase documente – letopisețele moldovenești (inclusiv opera lui Miron Costin), actele cancelariei domnești, documentele din arhivele altor state.
2. Românismul, în lipsa cunoștințelor despre adevărata origine, a apărut și s-a dezvoltat în mediul valahilor transilvăneni, teritoriul cărora intra în componența regatului Ungar. Această teorie, după cum este arătat mai sus, este greșită, însă românismul i-a ajutat pe valahii transilvăneni să se autoconștientizeze ca națiune „nobilă” cu vechi rădăcini și, în așa mod, să se păstreze și să se salveze de la asimilarea de către națiunile privilegiate ale regatului Ungar. Astfel, la o anumită etapă a dezvoltării valahilor transilvăneni, românismul a jucat un rol pozitiv.
3. Românismul a avut rolul său, ce-i drept discutabil, în perioada unirii Principatelor la mijlocul secolului al XIX-lea. O parte a intelectualității moldovenești – cei mai activi, dar puțin experimentați tineri scriitorii, politicienii, militarii, au adoptat românismul ca steag pentru unirea și salvarea, după cum credeau ei, a națiunii. Ca urmare a vicleniei Bucureștiului și lipsei de experiență a „tinerilor” și romanticilor moldoveni, au fost încălcate înțelegerile internaționale privind denumirea noului stat – „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Treptat limba și cultura moldovenească au fost „privatizate” de valahii mai numeroși sub o denumire comună – românești.
4.     Astfel, românismul nu poate fi acceptat astăzi de moldoveni (și posibil de românii contemporani) din următoarele motive:

•         Noi nu sîntem urmașii Romei și avem puțin în comun cu populația Imperiului Roman, eterogenă din punct de vedere etnic și cultural. Strămoșii noștri, purtătorii unei bogate și pozitive culturi, nu se puteau bucura de masacrele în masă a gladiatorilor, stînd în tribunele „arenelor”, la fel cum nu puteau să împărtășească principiile fundamentale ale Romei – „dezbină și stăpînește”, „pîine și distracții”. Poporul și cultura noastră au nu 1900 de ani, cum încearcă să demonstreze majoritatea istoricilor români, ci mult mai mult.
•         Sîntem un etnos-urmaș al vechilor popoare (omogen din punct de vedere antropologic, genetic și cultural), care au trăit în permanență pe teritoriul regiunii Carpato-Dunăreano-Nistrean pe parcursul a opt mii de ani. Acest lucru este dovedit de cercetările istorice, arheologice, lingvistice și genetice contemporane.
•         Conștientizarea originii noastre străvechi s-a manifestat în faptul, că întemeietorii statului moldovenesc au adoptat în calitate de simboluri de stat ale Moldovei nu vulturul roman, ci vechile simboluri ale strămoșilor noștri – capul zeului-taur de foc, culoarea roșie a steagului și ostașul care învinge dragonul.
•         Cunoașterea de către popor a istoriei sale adevărate, a denumirii etnosului, fundamentată din punct de vedere istoric și cultural, permit păstrarea continuității în dezvoltarea sa, fac inteligibile particularitățile sale, oferă posibilitatea de a păstra vechile simboluri și tradiții, memoria strămoșilor și a adevăraților eroi ai națiunii. Istoria adevărată explică originea limbii, culturii și tradițiilor poporului, formează un fundament puternic, sprijinindu-se de care națiunea se poate dezvolta stabil. Cu cît mai profund sînt cercetate originile națiunii și istoria ei, cu atît mai explicit este prezentul și mai clar viitorul. Și numai pe această bază poate fi consolidat un popor pentru atingerea unui viitor mai bun al țării, inclusiv păstrarea și dezvoltarea deplină a minorităților naționale.
•         Strămoșii noștri întotdeauna, pe parcursul întregii istorii a Moldovei și a moldovenilor, s-au numit moldoveni iar limba lor – moldovenească. De aceea noi nu sîntem români! Noi sîntem moldoveni! Așa își spuneau strămoșii noștri, așa ne vom numi noi și urmașii noștri!

6. Simbolurile Moldovei istorice

Istoriografia moldovenească bogată a păstrat informaţii semnificative despre însemnele domniei și simbolurile naționale ale statului. Potrivit letopiseţelor moldo-slavone, întîi de toate „Letopiseţul anonim (de la Bistriţa) al Ţării Moldovei” (1359-1507) ne informează că „la 1457, luna aprilie 12 a venit Ştefan voievod împotriva lui Aron voievod, la locul numit Hreasca, la Doljeşti, şi a biruit Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu şi a luat sceptrul Moldovei”. Primii istorici moldoveni socoteau preluarea sceptrului – un semn, un simbol al puterii domneşti supreme – atît de semnificativă şi importantă, încît au menționat în repetate rînduri în cronicile lor acest eveniment.

Coroana domnească a domnitorilor moldoveni, de pildă, cea a lui Ştefan al III-lea cel Mare, cum o vedem în miniatura Evangheliarului de la Homor, are cinci vîrfuri. Coroana domnească trebuia să arate că purtătorul ei este un suveran de talie europeană.

Evoluţia simbolurilor naţional-statale: steagul, stema, pecetea de stat, ne permit să urmărim calea istorică a dezvoltării statului moldovenesc şi afirmării sale în contextul internaţional. După cum se ştie, Moldova s-a evidenţiat şi prin steagurile sale. Forma, culoarea şi însemnele heraldice trebuiau să sublinieze autoritatea domnitorului şi a ţării sale. Informaţii despre steagurile Moldovei există și în Letopiseţul lui Gr. Ureche. Date suplimentare preţioase despre acest simbol al Moldovei se conţin şi în cronicile străine, bunăoară, a lui I. Kukullo. Cele mai cunoscute şi comentate sînt steagurile Moldovei, dăruite de Ştefan cel Mare mănăstirii Zograf de la Sfîntul Munte Athos. Elementele principale prin care se deosebesc steagurile Moldovei: Sfîntul Gheorghe Biruitorul, calcînd şi străpungînd balaurul, și culoarea roşie.

Un alt element obligatoriu, pe care-l vedem pe steagurile din cronici vechi, este stema Moldovei – capul de bour.

Buzduganul domnesc, cu capul îmbrăcat în argint şi bătut cu nestemate era, de asemenea, unul din simbolurile domniei. El putea servi şi ca armă de luptă.

Sabia, de asemenea, era un însemn al domniei, dar şi un element al ceremonialului de curte.

Stema Moldovei, deseori descrisă în letopiseţele medievale moldoveneşti, cîntată în versurile mitropolitului Dosoftei, constituie elementul de bază al pecetii de stat al Moldovei. Culoarea roşie a steagului Moldovei, imaginea capului de bour pe stema Moldovei au existat pe parcursul unei perioade îndelungate, fiind semnul distinctiv al statului moldovenesc timp de aproximativ 700 de ani.

6.1. Însemnele domniei monarhilor moldoveni

6.1.1. Coroana domnească

Ca şi alţi regi sau duci europeni, domnitorii Мoldovei aveau însemnele lor distinctive, caracteristice, care evidenţiau şi subliniau calităţile lor de suverani, „unşi ai lui Dumnezeu”, „din mila lui Dumnezeu”. Aceste semne erau buzduganul, sceptrul, coroana, sabia. În bogata istoriografie moldovenească, preluarea sceptrului (toiag purtat de domnitori ca simbol al autorităţii regale sau împărăteşti; autoritate de domnitor) echivala cu însuşirea, preluarea puterii supreme de stat. Astfel, în prima istorie a Moldovei scrisă la curte şi din porunca lui Ştefan cel Mare – „Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei”, partea a doua – „ Letopiseţul Ţarii Moldovei”, se mărturiseşte: „În anul 6965 (1457), luna aprilie 12, marţia mare, a venit Ştefan voievod împotriva lui Aron voievod, la locul numit Hreasca, la Doljeşti şi a biruit Ştefan voievod din mila lui Dumnezeu, şi a luat schiptrul Moldovei”.

Primii istorici moldoveni anonimi socoteau semnificaţia preluării sceptrului atît de profundă şi importantă, încît repetă descrierea acestui eveniment şi mai tîrziu: în „Letopiseţul de la Putna” (versiunea I şi II), „Letopiseţ pentru domnii”. ”Arătare pe scurt pentru domnii Moldovei” („schiptrul Ţării Moldovei”), precum şi în Cronica lui Eftimie: „a primit sceptrul domniei Moldovei”…

Coroana regală, adică coroana domnitorilor, a conducătorilor moldoveni, de pildă a lui Ştefan cel Mare, cum o vedem în miniatura în Evangheliarul de la Humor, are cinci vîrfuri. Forma coroanei domnitorilor moldoveni, pietrele scumpe care împodobesc coroana lui Ştefan cel Mare – aşa cum o vedem în portretele de la bisericile Pătrăuţi şi Sf. Ilie şi de la mănăstirile Voroneţ şi Dobrovăţ, denotă faptul că purtătorul ei este un suveran de talie europeană și nu este cu nimic mai prejos decît alţi regi sau ţari.

6.1.2. Buzdugan

Buzduganul (măciucă cu capul de argint şi bătut cu nestemate), alături de sabie, de asemenea, reprezenta unul din însemnele domnitorului.

În plus, buzduganul era folosit şi ca armă de luptă. Din „Cronica moldo-polonă” (1352 − 1564) aflăm că Ştefan-Vodă Tomşa, neînduplecat, „l-a lovit cu buzduganul” pe Despot-Vodă (la 1563). Întîmplarea a fost consemnată şi de Gr. Ureche: „Mustrîndu-l, Tomşa l-au lovit cu buzduganul”. Însă şi Gr. Ureche, şi M. Costin au menționat că buzduganul era, întîi de toate, semn al puterii politice a domnitorului.

Sabia, de asemenea, era un semn distinctiv al puterii domnitorului, dar şi un element al ceremonialului de curte. Pentru acest atribut regal – armă personală a domnitorului – la curtea Moldovei exista o anumită funcție– spătarul. După cum scrie M. Costin, în zilele de sărbătoare, (la ceremonii, recepţii diplomatice) spătarul păşea în urma domnitorului, purtînd pe umărul stîng spada domnească şi buzduganul în mîna dreaptă.

6.1.3. Steagul

Simbolurile naţional-statale: steagul, stema, pecetea de stat constituie mărturii istorice documentare de mare valoare, care permit urmărirea parcursului dezvoltării istorice a Statului Moldovenesc și confirmarea acestuia în context internațional.

Înrădăcinate adînc în memoria istorică a poporului, aceste simboluri prin continuitatea lor marchează şi confirmă dăinuirea multiseculară a statului. După cum s-a afirmat în mai multe rînduri, „Ţara Moldovei se deosebea şi prin steagurile sale, ale căror cromatică şi însemne heraldice dezvăluiau într-un limbaj plastic autoritatea ţării”, indicînd celor inițiați asupra rădăcinilor vechi ale poporului. Despre existenţa steagurilor Moldovei aflăm de la Grigore Ureche, care, relatînd despre războiul lui Bogdan Vodă cu leşii, scrie că „s-au ivitu toată oastea lui Bogdan-Vodă (Bogdan al II-lea, 1449-1451, tatăl lui Ştefan cel Mare) cu multe steaguri şi buciume”. Informaţii despre primele steaguri moldoveneşti sub formă de descrieri sau gravuri le avem din epoca lui Ştefan cel Mare. Cronica ungurească a lui I. Kukullo conţine o gravură care reprezentă un epizod al Bătăliei de la Baia (1467), cînd moldovenii, sub conducerea lui Ştefan, au obţinut o biruinţă hotărîtoare: oastea ungurească, cu două steme regale, este învinsă de însuşi voievodul moldovan Ştefan al III-lea, care ţine în mînă un steag cu dungi verticale, avînd lîngă lance, pe întreaga lăţime, stema Moldovei — capul de bour”.

Cele mai cunoscute steaguri moldoveneşti sînt cele dăruite în 1500 de către Ştefan cel Mare mănăstirii Zograf de la Sfîntul Munte. Acest steag, în ultima vreme, a apărut de foarte multe ori în mass-media, a fost tipărit în diferite culegeri. Pe fundalul roşu al drapelului este brodată figura Sf. Gheorghe călcînd balaurul.

Un alt steag dăruit de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zograf, similar cu prapurele bisericeşti, are, de asemenea, un fundal roşu, pe care e brodat Sf. Gheorghe pe cal alb. Steagurile moldoveneşti ce le vedem în gravura cronicarului polon M. Bielskii, fixînd un epizod din Bătălia de la Obertyn (1531) dintre moldoveni şi poloni, au pe pînză, în centru, stema Moldovei – capul de bour, la dreapta ei – soarele, la stînga – semiluna.

Într-o culegere de documente tipărită în 1533 la Cracovia, în care se relatează şi despre „homagium palatini Moldaviae”, este descris drapelul moldovenesc: „Steagul mare era de culoare roşie, pe care era în aur frumos pictată Stema Ţării Moldovei” (banderium magnum sericeum, coloris rubri, in quo arma terrae Moldaviae pulhre auro depicta erant).

Astfel, numele Moldovei şi al moldovenilor, simbolurile Statului Moldovenesc încă din veacurile XIV-XVI, au rămas înscrise pe vecie în arhivele statelor europene.

Acestea sînt cele mai vechi mărturii, gravate, brodate, scrise în analele vremii, care demonstrează fără echivoc că culoarea de bază a steagului moldovenesc este roşie, iar stema Moldovei reprezentată pe el – capul de bour și o steaua cu cinci colțuri între coarne, cu luna în partea de stînga jos a capului și soarele la dreapta.

6.1.4. Stema

Stema Moldovei, pe care o cunoaştem atît de bine din „peceţile” atașate/imprimate la sfîrşitul documentelor Cancelariei de Stat a Moldovei, din descrierea mitropolitului Dosoftei, brodată pe steagurile vechi ale Statului Moldovenesc, inclusiv pe drapelele Republicii Democratice Moldoveneşti (2.12.1917—27.03.1918), României şi Republicii Moldova, reprezintă un scut cu capul de bour cu stea în frunte, avînd în dreapta un soare, în stînga – o semilună. Pe parcursul veacurilor, stema a suferit unele modificări neesenţiale, dar elementele de bază – scutul, capul de bour cu elementele însoţitoare (soarele, semiluna) – au rămas, practic neschimbate şi definitorii, reprezentînd dintotdeauna Simbolul Statalităţii Moldoveneşti.

Prima mărturie scrisă despre stema şi sigiliul Ţării Moldovei se conține în prima istorie a Moldovei, scrisă în limba moldovenească – Letopiseţul lui Gr. Ureche. Din predoslovia descrierii aflăm că, „îmblînd păstorii de la Ardeal, ce să cheamă Maramoroş… au dat de o heară ce să cheamă bour şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea hiindu şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde se cheamă acum Boureni… Şi hierul ţarii sau pecetea cap de buor să însemnează”.

În „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”, D. Cantemir, om de ştiinţă şi cultură, fost domn al Moldovei, care spera să reia tronul, nu putea admite ca ţara sa să fie întemeiată de nişte ciobani hoinari. El afirma că „Dragoş Vodă au fost domn şi fecior de domn”. În capitolul VIII din „Descrierea Moldovei” (1716), D. Cantemir, preluînd subiectul legendar, cunoscut de la Gr. Ureche şi M. Costin, privind descălecarea (= întemeierea) Moldovei, scrie că „Dragoş a hotărît ca stema noii domnii să fie un cap de bour”.

Stema Statului Moldovenesc: capul de bour cu stea între coarne, cu un soare la dreapta și semilună – la stînga, constituie elementul de bază al peceții de stat a Moldovei, al steagului Moldovei, al monedelor moldoveneşti. Cea mai veche pecete domnească (care s-a păstrat) este cea plasată pe un document semnat de Petru I Muşat la 1384. Conturul (urma) pecetii pe ceară albă reprezintă un scut triunghiular cu un cap de bour, avînd între coarne o stea, însoţit la stînga de un soare, la dreapta – de semilună. Specialiştii au descifrat textul imprimat pe marginea sigiliului: „Petru voivoda Moldaviensis.” Această amprentă o putem vedea şi pe primele monede moldoveneşti – groşi – bătuţi de Petru I Muşat.

Majoritatea sigiliilor domneşti conțin, ca element constitutiv obligatoriu, și o inscripție în limba slavonă. De exemplu: „Печать ио Романа воевода Земле Молдавской”− atașată pe documentul din 30 martie 1392. Sigiliul atașat de gramota semnată de Alexandru cel Bun are legenda: „Печать Олександра воевода, господарь Земли Молдавской”.

Peceţile lui Ştefan al III-lea cel Mare amplasate pe mai bine de 500 de documente cunoscute pînă astăzi, puţin diferă între ele. Pe ele este reprezentată stema Moldovei și au o inscripție modestă, plină de demnitate: „Печать ио Стефана воевода Земли Молдавской…”

Stema (herbul) Moldovei – capul de bour, însoţeşte şi marchează întreaga istorie multiseculară a Moldovei, fiind elementul compoziţional emblematic al însemnelor naţional-statale moldoveneşti: sigiliul de stat, drapelul – ca dovadă a continuităţii Statului Moldovenesc, a moldovenilor, a aspiraţiilor lor de colaborare, bună înţelegere cu alte popoare din familia europeană, de consolidare interetnică şi pace. Despre acest lucru declară solemn cu toată convingerea Mitropolitul Moldovei Dosoftei în versurile sale:

Versuri despre stema Statului Moldovenesc

Capul de bour, de heară vestită

Semnează putere ţării nesmintită.

Pe cîtu-i de mare fiara şi buiacă

Cornele-n păşune la pămînt îşi pleacă

De pe chip se vede bourul ce-i place

C-ar vrea în toată vremea să stea ţara-n pace

Există discuţii despre steaua care încoronează stema Moldovei: este una cu cinci colţuri sau şase, sau opt colţuri. Trebuie să luăm aminte că steaua Moldovei – este cu cinci colţuri, deoarece reprezentările stemei, care s-au păstrat încă de la întemeierea statului moldovenesc în anul 1359 pînă în prima jumătate a secolului al XVII-lea indica în mod clar acest lucru. Imaginile de mai tîrziu cu stele cu şase şi opt colţuri pot fi explicate prin faptul că pictorii şi sculptorii care au reprezentat stema nu au acordat importanţă numărului de colţuri.

Simbolul Bourului-Zimbrului în Moldova a fost unul fundamental în heraldica moldovenească şi tradiţiile ţării noastre şi din acest motiv, în noastră, are sens să analizăm mai detaliat originile acestui simbol.

După cum s-a arătat mai sus, potrivit opiniei majorităţii cercetătorilor și mărturiilor cronicarilor şi istoricilor, rolul hotărîtor în formarea tradiţiei statale moldoveneşti l-a avut legenda despre Dragoș, cîinele Molda şi imaginea unui misterios strămoş ancestral, vechi locuitor al împărăţiei Codrilor, zimbrul. Cu toate acestea, lucrurile nu sînt atît de simple, dacă evaluăm istoria ţării noastre de la înălţimea celui de-al treilea mileniu, analizînd cantitatea imensă de cunoştinţe acumulate după prima menţiune scrisă a acestei legende. Desigur, nu este suficient să ucizi un zimbru în timpul unei distracţii vînătoreşti pentru a imortaliza imaginea lui pe steagul statului, creat de acest vînător. Lucrurile nu sînt atît de simple şi evident, acest simbol are o conotaţie mult mai complexă decît o simplă dorinţă a vînătorului de a-şi imortaliza trofeul. Căci și Dragoș, şi predecesorii săi, nu au descoperit nimic nou, ei cunoşteau foarte bine locurile unde vînau, cunoşteau fauna şi oamenii care din vechime trăiau pe aceste meleaguri. Şi numele vechi al rîului Moldova le era cunoscut. Evident, legenda a fost necesară pentru a ascunde taina, criptată în acest simbol.

Din timpurile stravechi, simbolurile erau purtătoare de informaţie criptată despre lucruri mult mai complexe decît însăşi subiectul reprezentat. Ce ne spune acest simbol misterios al taurului? Care este ideea din spatele misterului? Simbolul Taurului nu este o excepţie în acest lanţ de mistere şi manifestările lor vizuale. Cine este el, taurul legendar, învăluit în negura timpului şi a miturilor? Înainte de a clarifica această problemă, să explicăm esenţa simbolului şi semnificaţia lui sacră în tradiţiile şi mitologemele societăţilor tradiţionale.

Principala diferenţă dintre un simbol într-o societate tradiţională şi simbolurile contemporane constă în faptul, că în vremurile demult apuse simbolul avea întotdeauna o semnificaţie mistică şi reprezenta mai mult decît se putea vedea. Ceea ce transmitea simbolul întotdeauna îl depăşea, şi îl depăşea într-atît, încît cunoştinţele despre acest obiect puteau fi transmise numai din exterior, fără a pretinde că simbolul va dezvălui esenţa ideii. În vremurile străvechi, preoţii, magicienii sau vrăjitorii, aflaţi pe treptele superioare ale societăţii tradiţionale, aveau nevoie de ceva care ar codifica, îndrepta, transforma, influenţa conştiinţa maselor, dar totodată nu ar dezvălui plenitudinea misterului, ideii, paradigmei profunde, adesea a ideii supraomeneşti. Simbolul reprezenta nu numai forma, corpul obiectului, dar vorbea şi despre baza ideologică, direcţionînd conştiinţa umană pe calea creşterii spirituale, fără a dezvălui esenţa problemei, din moment ce nici el, nici societatea sau omul, de multe ori, nu erau capabile să analizeze şi să recepţioneze adecvat această informaţie.

Următorul moment este faptul că simbolul era purtătorul cunoştinţelor criptate. Au fost secole, cînd oamenii nu puteau vorbi despre aceste sau alte idei, problemele realităţii şi simbolul păstra aceste cunoştinţe vechi pentru acei urmaşi, cărora soarta le va oferi posibilitatea cunoaşterii şi aplicării acestor idei. El, ca un protector, păstra ideile pînă în momentul cînd acestea vor fi cerute şi acceptate de societate, sau cel puțin în cadrul unui singur individ. Divinitatea trebuie să se reflecte şi să influenţeze conştiinţa maselor sau cel puţin a anumitor persoane. Din acel moment ea trăieşte în imagine, dar dacă există cel puţin un purtător al tradiţiei sau a cunoştinţelor secrete, simbolul începe să trăiască prin mit, deoarece mitul este un spaţiu sacru în care simbolul s-ar putea simţi ca peştele în apă, unde simbolul crează şi formează cîmpul informaţional şi energetic, iar nimerind în cadrul conştientizării umane, devine un arhetip, a cărui energetică informaţională este un stimulent al existenţei omului cu gîndire sacră.

Anume aşa apărea simbolul Taurului în închipuirea omului lumii tradiţiei – unul dintre cele mai vechi, pline de conţinut şi sacre simboluri ale lumii antice. În adîncimea epocii preistorice, el umplea cu vitalitate toate fibrele sufletului uman.

Nu exista nici şarpe, nici dragon, nici vultur, doar omul şi taurul, iar astăzi un frate îl consumă ca hrană pe celălalt, acţiunea fiind una de ritual, similară cu sacrificiul. Apoi, ceva s-a întîmplat cu omul, odată ce taurul, fiind un simbol al protectorului uman şi al divinităţii, a devenit jertfă, înseamnă că omul şi-a schimbat stăpînul, a schimbat calea, starea conştiinţei şi spiritul. De ce? Răspunsul este evident pentru un cercetător al religiei, el este întotdeauna înrădăcinat în ritual, deoarece nu contează în ce crezi, este important ce lege respecţi, doar acest lucru contează pentru Divinitate. Contează faptele noastre, nu retorica.

Așadar, din punctul de vedere al jurisprudenței sacre, al legii sacre, originale, ideea este următoarea. Se sacrifică întotdeauna începutul opus şi reprezentantul său, căci zeului i se sacrifică duşmanul învins. Această calitate a căpătat-o cu timpul, în procesul degenerării şi schimbării, taurul pentru om. Omul, părăsind calea care i-a fost predestinată de Divinitate, şi-a schimbat esenţa, a înlocuit arhetipurile şi idealurile, negrul a devenit alb, taurul – satană, Baal-taurul – diavol. Trădîndu-ne rădăcinile, am rămas, însă, în aceleaşi haine ca şi strămoşii noştri. Am degradat, dar subconştientul unitar cu experienţa, cu informaţia şi arhetipurile generaţiilor anterioare a continuat să trăiască în noi, influenţînd esenţa noastră.

Simbolul taurului a continuat, în ciuda degenerării esenţei omului, să impresioneze şi să încînte conştiinţa lui, amintindu-i despre ceva măreţ, necunoscut, demult uitat la începuturile timpului. Taurul, simbolul învins al divinităţii veacului de aur, a continuat să trăiască în conştiinţa maselor, păstrîndu-şi esenţa pentru acele persoane, care au păstrat adevărata cunoaştere. Pentru ultimii iniţiaţi ai lumii tradiţiei acest simbol era măreţ şi pentru faptul că nu şi-a schimbat esenţa cu nici o iotă, rămînînd pentru vecie ceea ce a fost de la început.

Măreţia simbolului taurului devine mai clară atunci cînd conştientizăm, că el a fost pivotul unor culte foarte vechi şi timp de milenii nu şi-a schimbat deloc semnificaţia arhetipală pozitivă. Doar nu există diferenţă între taurul căruia i se închinau legendarii atlanţi, între zeul Apis al vechilor egipteni, între semiticul Baal, regele lumii cu cap de taur, protectorul Tirului şi al Cartaginei, taurul Merovingienilor, între zeul vechilor slavi, Veles-Volos şi taurul reprezentat pe steagul medieval moldovenesc. Peste tot aceeaşi esenţă şi acelaşi prototip, arhetip, pretutindeni simbolul vorbeşte mai puţin decît ideea, informaţia despre care vine să ne-o transmită. Dar omul trebuie să aibă o careva tangenţă cu lumea zeilor. Sacrul întotdeauna se manifestă prin înfăţişarea divinităţii.

După cum spunea marele Mircea Eliade „Manifestările sacrului ontologic crează lumea… ierofania descoperă „punctul de referinţă” absolut, un anumit „centru”… Anume din acest motiv, omul religios tinde să se plaseze în „Centrul lumii”. Pentru a trăi în centrul lumii el trebuie creat… (M.Eliade „Sacru şi profan”).

Pentru noi, copiii Moldovei, simbolul taurului şi mitul despre zimbru şi Dragoş este aceeaşi manifestare a centrului, ca şi capul marelui zeu celtic Bran îngropat sub Londra şi care o protejează, ca templul lui Bel în Babilonul antic şi legenda construirii templului din Ierusalim de către Solomon în vechiul regat al Israelului, ca legenda lui Hiram pentru masonii din întreaga lume, deoarece simbolul taurului nostru actualizează, descoperă protectorul nostru, zeul, iar simbolul său reprezentat printr-un taur-zimbru codifică mitul si legitimeaza spaţiul nostru istoric. Taurul descoperă acest centru şi pentru noi el este aici, pe pămîntul Zimbrului, protectorul codrilor milenari.

Simbolul Taurului este cunoscut de conştiinţa tradiţională din vremuri preistorice. Primele lui reprezentări pot fi găsite în peşterile Europei paleolitice, unde primii pictori au lăsat urmaşilor cunoştinţele lor întruchipate în imagini. Comunitatea neolitică a vechilor culte de origine indo-europeană îşi avea centrele aici, în Europa de Sud-Est. Într-o epocă mai tîrzie, în cultura Tripolie, întîlnim cultul taurului şi al Zeiţei mamă. În Cartagina feniciană întîlnim imaginea eroică a conducătorului militar Hannibal, care purta numele marelui zeu cu cap de taur Baal, un analog al zeului slav Veles. În religia mazdaistă, încă în epoca lui Iima – regele veacului de aur, acest simbol era principal. În mazdaismul reformat, în zoroastrism, iar mai tîrziu în zervanism, simbolul taurului a devenit unul din principalele atribute religioase. În Avesta ariană el este reprezentat alături de om şi este creaţia pozitivă a divinităţii, întruchiparea acestui zeu – Ahuramazda. Gheuş-Urvan – spiritul taurului – veche zeitate zoroastriană, protector al turmelor. Aici trebuie amintită şi imaginea Venerei cu coarne, a Taurului, la arienii din India ea uneori este de genul masculin şi este protectorul zeilor generaţiei superioare a asurilor, a titanilor orientali şi se numeşte Șucra.

Vechiul şi misteriosul simbol al taurului. Cine este acest taur, simbolul zeului, a cărui esenţă încercăm să o pătrundem, şi ce reprezintă el? Enciclopedia biblică vorbeşte despre zeul canaaneenilor Baal. „Baal sau Bal (Stăpînul)”, numele unei zeităţi păgîne venerate în Fenicia şi Siria, iar iniţial a fost numele zeităţii sub care unele popoare orientale vechi venerau soarele.

Fenicienii numeau soarele Baal-Samen, ceea ce înseamnă Zeul Cerurilor. Deoarece Baal era venerat în diferite forme în diverse ţări, pentru precizie la numele Baal era adăugată şi denumirea regiunii, ca de exemplu Baal-Gad, Baal-Peor şi toate numele se contopeau în unul comun – Baalam (3 Regii.18.18). O mulţime de locuri unde era venerată această zeitate şi numărul mare de oameni care i se închinau vorbesc despre faptul cît de mult era răspîndită venerarea lui Baal. Baal, Bal sau Bel erau veneraţi de tripolieni, babiloneni, sirieni, cartaginezi şi alte popoare… Baal şi Astarta erau nume comune pentru toţi zeii şi zeiţele Siriei, Palestinei şi ţărilor vecine. În epocile mai tîrzii, după cum afirmă istoricii, Baal era venerat în vechea Scandinavie şi se presupune că şi în insulele Britanice. Pînă în prezent în Irlanda şi Vallis s-au păstrat multe obiceiuri şi superstiţii care amintesc de vechea închinare lui Baal. Această venerare era răspîndită în epocile străvechi nu doar la cartaginezi, care cu numele lui pe buze, conduşi de Hannibal (a cărui nume era consacrat lui Baal) mergeau la luptă cu romanii, dar şi la evrei. Confruntării dintre preoţii lui Baal şi Ilia pe muntele Carmil îi sînt consacrate mai multe strofe din Biblie.

Nu este corect să identificăm acest zeu cu răul, deoarece analogul lui celtic, Belen, este Apollo al grecilor, zeul luminii, al artelor şi hiperboreilor, adică zeitatea venerată de troieni şi căreia îi era consacrat oracolul de la Delfi. Acest zeu luminos se numea Febos „care nu-şi taie părul”. În lumea slavă el era cunoscut ca Volos-Veles, zeul slavilor şi volohilor din regiunea carpatică.

Simbolul taurului în arealul nostru carpato-dunărean, după cum am arătat mai sus, are o istorie veche. Originile sale, ca şi originile cultului taurului se află în epoca neolitică, posibil chiar în una mai veche, aşa-numita epocă preistorică a epocii atlantice.

După cum am subliniat mai sus, religia neolitică a vechii Europe cu cultul taurului este legată în primul rînd de cultura „vechii Europe”, iar aceasta, prin cultura Tripoliană, cultura Vincea, cu cultura Ciatal-Huyuk (7000 ani î.Hr.) din Anatolia, care a precedat şi a influenţat cultura preceramică a Ierihonului. În cultura Tripolie şi Ciatal-Huyuk era pretutindeni răspîndit cultul Marii Zeiţe şi a Taurului.

M.Eliade scria că zeitatea principală a religiei Ciatal-Huyuk – Marea-Zeiţă a născut un fecior, sau mai degrabă un taur. Zeul suprem al acestei religii era Taurul, adesea reprezentat în chip antropomorf călare pe taur. Pretutindeni era întîlnită reprezentarea sînilor feminini și a cornului de taur, iar pe sigiliile acelei epoci apar scene de cult cu un altar înfrumuseţat cu cranii de taur, adică altarele erau ornate cu craniile zeilor.

O simbolică religioasă similară se întîlneşte şi în cultura sumeriană. În cultura Tripoliană de asemenea era răspîndit cultul Taurului. Religia tripolienilor se baza pe cultele fertilităţii şi era legată de imaginea Zeiţei-Mamă dătătoare de viaţă şi soţului ei, taurul, analogul zeului celtic cu coarne, regele pădurilor care întruchipează tradiţia puterii regale, simbol al căreia în vechea Europă era taurul.

Vasele tripolienilor adesea erau ornate cu mînere de forma „… coarnelor de taur reliefate şi capete stilizate de taur”, care erau simbol al zeităţii masculine. Este interesant faptul că în Tracia, unde trăiau triburile tracilor, urmaşi direcţi ai culturii tripoliene, era o regiune Bistonia. Această regiune se afla în nord-estul Balcanilor şi era vestită, după Strabon, graţie taurilor (vezi Strabon. Geografia. Fragmentele cărţii VII.43; Оppian. Cynegetica. 2. 160). Potrivit lui Varro „taurii absolut sălbatici trăiesc în număr mare în Dardania, Amedica şi Tracia” (Varro. II. 1. 5).

Așadar, stema noastră moldovenească se bazează pe simbolul taurului-zimbru. Această continuitate frapează conştiinţa cercetătorului cointeresat. După multe secole el şi astăzi este simbolul tradiţiei noastre de stat. Ce este el pentru noi, care este esenţa şi actualitatea sa? Aceasta nu este doar o imagine, este istoria noastră, drapelul nostru, arhetipul nostru, materializat în timp, este acel simbol, care ne uneşte spiritual cu Dragos, Bogdan Întemeietorul, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare.

Este acel fir, care uneşte epocile, fir alcătuit din imagini şi idei care alimentau conştiinţa lui Ştefan cel Mare şi a tuturor Muşatinilor, a marilor cărturari de la Ureche şi Neculce la Dimitrie Cantemir.

Vechea Moldovă, desişurile codrilor ei, nu erau pustii, aici trăiau oamenii. Nu erau mulți, pentru că adevărul se cunoaște întotdeauna în tăcere. Ei erau descendenţii celor care credeau în simbol, ideea lui Veles, zeul-taur şi păstrau cunoştinţele date de acesta. Soarele păstrat de strămoși a fost și este soarele întrupat, taurul solar al bogăției, pentru că soarele este aurul celor săraci, este esența ființei celor care nu au intrat în sistem, sistemul concentric al acestei lumi. Aceşti oameni îl venerau pe Apollo-Belen, volohii liberi, copiii zeului Voloh, ultimii urmaşi ai dacilor liberi, copiii lui Gebeleizis (zeul dacilor). Aici Gebeleizis este Belez, adică Veles şi Heb – zeului pămîntului. Supuşii marelui rege Decebal care şi-a imortalizat numele în lupta cu adoratorii lui Zeus-Jupiter. În numele lui Decebal, se conţine particula Bal care în sanscrită este forţa planetei. Secole la rînd oştenii zeului pămîntului au trăit şi creat în pace. Ei ne-au lăsat mitul, cunoştinţele despre esenţa ţării şi de ce aici se află Chişinăul, Oraşul Alb, mormîntul capului alb, a zeului Bel, unde îngerul coroanei păzeşte taina timpului în aşteptarea zeului Baal, care neapărat se va întoarce aducînd oamenilor libertate şi fericire. Se va întoarce în Dacia hiperboreiană – Moldova creştină, într-o ţară reînnoită a viitorului veac de aur, în ţara urmaşilor titanilor, creatorilor unei lumi noi, la codrii seculari, în micul templu al zeului taur, care a furat-o cîndva pe frumoasa Europa. Noi vom păstra și de acum înainte acest pămînt sfînt, cîmpiile noastre, codrii şi livezile, pămîntul nostru sfînt şi patria noastră – Moldova.

6.2. Încoronarea domnitorilor Moldovei

În perioada fărmării tînărului stat moldovenesc, ceremonia de încoronare a domnitorilor Moldovei era o expresie a independenţei şi a suveranităţii domnitorului asupra teritoriului pe care-l conducea. Această autonomie şi putere era exprimată prin titulatura domnitorului de „singur stăpînitor”. Domnul Moldovei se numea „singur stăpînitor a toată Țara Moldovei”.

Prin această titulatură şi chiar prin ceremonia de încoronare, domnitorii Moldovei (de la Bogdănești la Muşatini), invocau moştenirea imperială bizantină. Titulatura „Io”, pe care o foloseşte şi Ştefan cel Mare în Tetraevangheliarul de la Humor, arăta că domnitorul ocupa tronul din „mila lui Dumnezeu”. Titulatura domnitorilor moldoveni nu era precis stabilită. Ei nu se numea nici regi, nici împăraţi, ci erau pomeniţi cînd ca voievozi, principi, cnezi, duci sau palatini. Cu toate acestea, ei aveau toate însemnele puterii regale.

În perioada de independenţă a Țării Moldovei, ceremonia de încoronare avea două momente: învestirea (alegerea) domnitorului şi încoronarea propriu-zisă.

Învestirea domnitorului avea loc în cîmp, în afara cetăţii de scaun. Ştefan cel Mare a fost învestit ca domn pe cîmpia numită „Dreptate”. La învestire participau toţi boierii, curtea domnească şi toată oastea ţării. Obiceiul de a organiza ceremonia într-un spaţiu deschis şi în afara cetăţii era moştenit de la Imperiul Roman, unde împăraţii erau numiţi în afara zidurilor Romei, pentru ca apoi să intre în cetate ca împăraţi. Un moment deosebit de important al ceremonialului era ridicarea domnitorului pe scut, semn că oastea îi era loială şi el avea din acel moment puterea supremă conducătoare.

Partea a doua şi cea mai solemnă a încoronării era săvîrşită în Catedrala mitropolitană. Ceremonia religioasă era desfășurată de mitropolit, înconjurat de toţi episcopii, de mulţi clerici, de sfatul domnesc şi de curteni. Încoronarea presupunea ungerea cu mir a domnului şi înmînarea însemnelor puterii: buzduganul, sceptrul şi steagul domnesc. Ceremonia de încoronare se desfăşura şi ea după anumite reguli. Mitropolitul şi clericii îl aşteptau pe domn în faţa bisericii, de unde îl duceau în procesiune pînă în Sfîntul Altar. Domnitorul era purtat apoi de doi episcopi în jurul Sfintei Mese de trei ori. Domnitorul îngenunchea cu capul plecat în fața Prestolului, era uns de mitropolit cu mir şi i se citea rugăciunea de încoronare. După acest moment, în mijlocul bisericii, mitropolitul punea pe capul domnului coroana de aur, îi înmîna sceptrul sau buzduganul, iar împreună cu postelnicul îl urca pe domn în tron în biserică. Din acel moment, domnitorul era înzestrat cu toată puterea regală. La curtea domnească, toți supușii dădeau un jurămînt de credință față de acesta, iar la sfîrșitul ceremoniei poporul îl aclama pe domnitor.

Începînd cu secolul al XVI-lea, cînd domnitorii Moldovei au devenit supuşi ai sultanilor otomani, ceremonia de învestitură nu se mai săvîrşea în țară, ci la reşedinţa sultanilor din Istanbul. După acest moment, domnitorii n-au mai purtat coroana de aur, ci „cuca” sau „gugimaca”, care era o căciulă din blană cu o broşă de aur şi pietre preţioase. Sultanul înmîna domnitorului, în semn de suveranitate, steagul turcesc verde cu semilună şi două „tuiuri” (cozi de cal).

Ceremonia de încoronare a domnilor moldoveni la Istanbul era mai fastuoasă după ceremonia de numire a unui nou sultan. Domnitorul pleca de la Vlahserai (palatul vlahilor din Constantinopol) spre reşedinţa sultanului. Aici era întîmpinat de marele vizir, care îl înştiinţa de aprobarea sultanului şi îl saluta cu noul titlu de domn. Domnitorul îmbrăca caftanul dăruit de sultan şi cerea protecţia acestuia pentru el şi familia lui. Domnitorul primea de la şeful hergheliei imperiale un cal frumos împodobit, însoţit de o suită de o sută de cavaleri, 24 de ceauşi (crainici) şi patru alergători pedeștri, care ţineau scările calului. Domnul încăleca şi, împreună cu suita, defila pe străzile Istanbulului pînă la biserica Patriarhiei Ecumenice. Clerul, în frunte cu Patriarhul Ecumenic, îi cîntau Axionul, iar în biserică era uns cu mir. La ieşire era preluat de suita otomană şi condus la Vlahserai. A doua zi urmau felicitările ambasadorilor străini, iar în a treia zi domnitorul Moldovei se înfăţişa înaintea sultanului. Domnul intra cu capul plecat şi îngenunchea în fața sultanului.

Sultanul îi înmîna cuca şi îi dăruia un cal împodobit cu aur şi pietre preţioase, un covor cu fire de aur şi argint, o sabie şi un buzdugan. Această ceremonie de învestire a domnitorului era o expresie a statutului de vasal al Moldovei față de Imperiul Otoman.

7. Despre unirea Republicii Moldova cu România

De-a lungul tuturor anilor de independență a Republicii Moldova, ba pe malul stîng, ba pe cel drept al Prutului s-a pus problema unificării celor două țări înfrățite. Atît în Republica Moldova, cît și în România există forțe politice care și-au stabilit drept una dintre principalele sarcini unirea Republicii Moldova cu România. În același timp, dacă intrăm în esența obiectivelor stabilite de politicienii respectivi, nu este vorba despre unire, ci despre aderarea Republicii Moldova la România în condițiile României și, în consecință, despre lichidarea completă a statului moldovenesc.

Despre necesitatea desfășurării unor negocieri nu se vorbește – unirea ar trebui să aibă loc repede, așa cum s-a întîmplat cu anexarea Basarabiei și Transilvaniei în 1918, precum și a Bucovinei de Nord în 1920. Conform legii „faptului împlinit”, care este invenția și mîndria diplomației românești.

În ciuda faptului că autoritățile oficiale ale României au recunoscut întotdeauna în cuvinte suveranitatea și independența Republicii Moldova, practic întreaga elită românească consideră problema aderării Moldovei la România o chestiune de timp. Acesta este motivul politicii de românizare a tot și a toate, pe care Bucureștiul a impus-o în mod insistent și sistematic în Republica Moldova de-a lungul tuturor anilor de independență a Republicii Moldova. Acesta este motivul pentru care Bucureștiul oficial, care are tratate corespunzătoare cu toate țările vecine, evită cu grijă orice negocieri legate de încheierea unui tratat de frontieră cu Republica Moldova, nerecunoscînd, de fapt, existența unei frontiere de-a lungul rîului Prut.

În același timp, elita statului vecin înfrățit nu poate înțelege și accepta faptul că unionismul nu are o bază politică în Republica Moldova, ceea ce se datorează mai multor factori principali:

• Moldovenii din Basarabia nu au văzut avantajele (ele nu au existat) pe care le-au obținut moldovenii de peste Prut în urma unirii cu Valahia și a traiului în România. În plus, nivelul de trai în Basarabia a fost întotdeauna mai ridicat decît în partea moldovenească a României.
• Unirea Moldovei cu Valahia la mijlocul secolului al XIX-lea a avut loc fără participarea moldovenilor basarabeni, dar aceștia au fost martorii românizării (deznaționalizării) moldovenilor de peste Prut și a degradării rapide a Moldovei românești, care este încă cea mai înapoiată provincie a României;
• Elita moldovenilor din Basarabia nu s-a înțeles cu valahii cu privire la crearea unui stat comun numit România, nu a participat la acest proces și niciodată, pînă la anexarea forțată a Basarabiei la România în 1918, la nivel oficial nu i-a recunoscut pe moldovenii basarabeni drept români. Moldovenii basarabeni și liderii lor nu au niciun temei istoric și nicio obligație față de nimeni de a se numi români, au o puternică memorie etnică, sînt mîndri de numele națiunii și de numele limbii lor, transmițînd aceste cunoștințe urmașilor lor. Moldovenii din Republica Moldova își prețuiesc cultura și tradițiile naționale, se mîndresc cu ele, le dezvoltă și le popularizează, numindu-le exclusiv moldovenești;
• În Republica Moldova, printre cei care dețin pașapoarte românești nu există prea mulți români adevărați și, în consecință, unioniștii nu au o bază electorală largă;
• Majoritatea moldovenilor nu cred că vor avea o viață mai bună în România – nu există nicio bază istorică pentru acest lucru. Moldovenii nu au încredere în români și din cauza comportamentului arogant al elitei românești, adesea slab educate și cu o înțelegere redusă a realităților din țara vecină. „Ne numesc frați, dar ne tratează ca pe oameni de mîna a doua”, este o opinie comună în rîndul moldovenilor despre comportamentul elitei românești. Unii politicieni români de la cel mai înalt nivel declară ură față de Republica Moldova (în paralel, evident, și față de locuitorii săi), în timp ce alții declară că moldovenii și limba moldovenească au fost inventate de Stalin;
• Toate acestea, precum și implicarea personajelor de la București, care încearcă să ne explice cine sîntem după naționalitate, provoacă la marea majoritate a moldovenilor iritare sau, în cel mai bun caz, zîmbet;
• Moldovenii cu studii superioare din Republica Moldova nu înțeleg această aroganță din partea românilor de la București, a căror cultură se bazează pe literatura clasică, muzica și tradițiile populare moldovenești. Această atitudine față de noi, moldovenii, din partea românilor determină o respingere a ideilor unioniste sau o indiferență totală față de acestea;
• Elita politică moldovenească nu vede niciun sens în unire și pentru că nu vrea să piardă puterea și recunoașterea internațională, dar acest motiv este secundar.

Astfel, unioniștii nu au o bază în Republica Moldova pentru realizarea Unirii.

Unionismul românesc nu are nici sprijin internațional, deoarece majoritatea țărilor europene, inclusiv Ucraina, nu sînt interesate de consolidarea României și, în plus, există poziția Rusiei, care prin conflictul transnistrean nerezolvat, precum și prin forțele politice pro-ruse din interiorul țării, continuă să influențeze procesele din Republica Moldova.

În prezent, circumstanțele sînt de așa natură, încît preluarea Moldovei de către București este nerealistă, însă, dacă privim în viitorul îndepărtat, un astfel de dialog între elitele celor două țări este posibil, dar numai în condiții egale.

Pentru aceasta, statul român ar trebui să-și înceteze activitatea anti-moldovenească, iar elita românească – să se pregătească pentru discutarea unor compromisuri reale, după realizarea cărora este posibilă unirea celor două state frățești într-un viitor îndepărtat. Între unioniștii din cele două țări se propun a fi discutate următoarele teme:

• Numele națiunii constitutive a statului unit;
• Denumirea statului unit, corespunzător realităților istorice;
• Soluționarea problemei transnistrene;
• ● Structura statală a statului unit (federație, confederație…);
• Capitala statului unit;
• Sistemul fiscal;
• Repartizarea finanțelor statului între provincii;
• Uniuni și alianțe internaționale;
• Multe alte lucruri care trebuie rezolvate la început.

Timpul va arăta dacă elita românească este pregătită pentru un astfel de dialog, dar, între timp, problema unirii trebuie scoasă de pe agendă, iar relațiile dintre state ar trebui construite pe baza sprijinului reciproc și a cooperării, lăsînd deoparte problemele controversate pînă la vremuri mai bune.

Documente istorice

Documente istorice falsificate

Copiile documentelor Cancelariei Valahiei, unde în original este scris despre pămînturile Ungrovlahe (numele țării Ungrovlahia), dar în traducerile în limba română, în ediția Academiei Române din 1953, țara se numește deja „Țara Românească”.

 

Limba moldovenească în documentele Cancelariei Domnești, publicate în ediția din 1951 a Academiei Române.