Pentru falsurile răspîndite trebuie să îți ceri scuze, chiar dacă ești un „înverșunat” combatant al dezinformării apropiat de putere

Cu cîțiva ani în urmă, după izbucnirea războiului din Ucraina, spațiul public din Republica Moldova a fost cuprins de o atmosferă de teamă, suspiciune și etichetări politice.

Orice opinie care se abătea de la linia oficială era condamnată automat. În locul unei dezbateri argumentate, societății i s-a oferit o schemă simplificată: există „cei buni” și „cei răi”, „europenii” și „agenții Kremlinului”.

Una dintre persoanele care au devenit ținta acestei campanii a fost Nicolae Pascaru. La adresa sa au fost publicate materiale în care era acuzat că ar fi răspîndit informații false despre laboratoarele biologice din Ucraina. Printre principalele surse ale acestor acuzații s-au numărat portalul Stopfals și site-ul Mirotvoreț, care au prezentat poziția sa drept dezinformare și promovare a unor narative pro-ruse.

Totuși, apare o întrebare firească: ce anume a spus, de fapt, Nicolae Pascaru?

El nu a îndemnat la război. Nu a justificat moartea oamenilor. Nu a pledat pentru implicarea Republicii Moldova în conflict. Dimpotrivă, încă din primele zile ale războiului, poziția sa a fost consecventă și clară: Republica Moldova trebuie să își păstreze neutralitatea, să își apere interesele naționale și să nu devină parte a unei confruntări străine.

De asemenea, el a considerat că cetățenii au dreptul să pună întrebări cu privire la subiecte de interes public, inclusiv despre laboratoarele biologice care funcționau în cadrul programelor de cooperare dintre Statele Unite și Ucraina.

În acea perioadă însă, simpla discutare a acestui subiect era considerată inadmisibilă. Orice încercare de a ridica problema existenței unor astfel de laboratoare era declarată „fals”, iar persoanele interesate de acest subiect erau supuse unei adevărate campanii de stigmatizare publică.

Au trecut cîțiva ani.

Astăzi, în spațiul public au apărut declarațiile directoarei Serviciului Național de Informații al Statelor Unite, Tulsi Gabbard, care vorbește despre finanțarea, de-a lungul mai multor ani, de către guvernul american, a peste 120 de laboratoare biologice din diferite țări ale lumii, inclusiv din Ucraina. În același timp, publicului îi sînt cunoscute de multă vreme documente ale Pentagonului care confirmă existența unor programe de cooperare biologică între SUA și Ucraina, precum și finanțarea modernizării laboratoarelor ucrainene.

Desigur, existența unor laboratoare biologice nu reprezintă o dovadă a existenței unor programe de creare a armelor biologice. Aceste aspecte trebuie diferențiate clar. Însă apare o altă întrebare: dacă existența unor astfel de laboratoare și programe este astăzi recunoscută și discutată oficial, de ce, cu doar cîțiva ani în urmă, orice menționare a acestui subiect era catalogată automat de așa-numitele mass-media „independente” drept dezinformare?

De ce, în locul unei dezbateri profesioniste, societatea a primit etichete politice? De ce oamenii care puneau întrebări au fost prezentați drept adversari ai democrației?

Aici apare principalul paradox al întregii istorii.

Cei care ieri erau acuzați că răspîndesc „fake news” constată astăzi că multe dintre aspectele discutate de ei au devenit subiecte ale declarațiilor oficiale, investigațiilor și dezbaterilor internaționale. Rezultă că problema nu era reprezentată de întrebările în sine, ci de existența unui tabu neoficial privind formularea unor asemenea întrebări în spațiul public și de misiunea atribuită unor instituții media „independente” de a menține acest tabu.

O atenție aparte merită activitatea portalului Stopfals. De-a lungul anilor, această platformă s-a prezentat drept un combatant independent al dezinformării. Tot mai des însă apare impresia că, sub pretextul verificării faptelor, societății îi este oferită o anumită interpretare politică a evenimentelor, care în multe cazuri ridică serioase semne de întrebare.

În loc să contribuie la dialogul public, asemenea platforme participă adesea la împărțirea cetățenilor în „corecți” și „incorecți”, în susținători ai Europei și susținători ai Rusiei. Orice dezacord cu poziția oficială este prezentat frecvent drept o amenințare la adresa democrației.

Dar democrația nu poate exista fără dreptul la îndoială. Democrația este imposibilă fără libertatea de a pune întrebări. Dacă un om este declarat vinovat doar pentru că se interesează de un subiect incomod, atunci nu mai vorbim despre apărarea valorilor democratice, ci despre o încercare de instituire a unui monopol asupra adevărului.

Istoria a demonstrat în repetate rînduri că timpul așază lucrurile la locul lor. Trec anii, apar documente noi, ies la iveală informații suplimentare, iar afirmațiile categorice de ieri nu mai par la fel de convingătoare. Ceea ce ieri era declarat minciună absolută devine astăzi subiect de discuții serioase la nivel internațional.

De aceea, jurnaliștii, experții și organizațiile care își asumă rolul de arbitri ai adevărului trebuie să aibă nu doar dreptul de a-i critica pe alții, ci și curajul de a-și recunoaște propriile greșeli.

Cazul lui Nicolae Pascaru a devenit simbolul unei probleme mult mai grave decît disputa privind laboratoarele biologice. Este o poveste despre libertatea de exprimare în Republica Moldova contemporană. O poveste despre modul în care o persoană poate fi supusă condamnării publice pentru o opinie care nu corespunde conjuncturii politice. O poveste despre cum etichetele încep să înlocuiască argumentele, iar acuzațiile iau locul dezbaterii.

Astăzi, cînd multe circumstanțe arată diferit față de acum cîțiva ani, societatea are dreptul să aștepte de la Stopfals o discuție sinceră și deschisă. Dacă acuzațiile au fost pripite, dacă publicului i-a fost prezentată o imagine incompletă a evenimentelor, ar fi firesc ca vechile concluzii să fie reexaminate.

Mai mult decît atît, ar fi firesc să fie auzite scuze publice adresate lui Nicolae Pascaru pentru anii de discreditare, etichetare politică și încercările de a-l prezenta drept o persoană care răspîndește în mod conștient informații false.

Pentru că respectul față de adevăr nu începe cu acuzațiile. El începe cu capacitatea de a-ți recunoaște propriile greșeli.

Iar libertatea de exprimare există tocmai pentru ca oamenii să poată pune întrebări, chiar și atunci cînd aceste întrebări par incomode pentru unii.

Dumitru Roibu.