Manipulări lingvistice și cinism politic: ce se ascunde în spatele „grijii” autorităților Moldovei față de limba găgăuză?

  Declarațiile recente ale președintei Maia Sandu la conferința internațională de la Chișinău, dedicată păstrării limbii găgăuze, pot părea la prima vedere un act de responsabilitate a statului față de patrimoniul cultural. Cu toate acestea, în spatele retoricii privind „salvarea unei limbi pe cale de dispariție” și a Planului național de acțiuni prezentat pentru perioada 2026-2027 se ascunde o strategie bine gîndită de reformare a identității regiunii.

Exprimîndu-și „regretul” că obiectivele de dezvoltare a limbii găgăuze au fost mult timp „subminate de promovarea și folosirea preponderentă a unei alte limbi”, președinta lansează, de fapt, un atac voalat la adresa limbii ruse, care este, în mod tradițional, mijlocul de comunicare interetnică în autonomie. În această logică, locuitorilor din Găgăuzia li se impune, de fapt, o alegere dură și fără alternativă: fie limba găgăuză, fie limba română, pe care Maia Sandu o prezintă ca singura „cale către posibilități și viitor”.  

Cinismul deosebit al situației constă în faptul că îndemnurile pentru apărarea „rădăcinilor” și a „identității” sînt lansate de un politician care distruge în mod sistematic bazele lingvistice și constituționale ale propriului stat. În martie 2023, Maia Sandu a promulgat o lege care a exclus sintagma „limba moldovenească” din întreaga legislație a țării, înlocuind-o cu „limba română”. Această renunțare la denumirea istorică corectă a limbii materne a poporului moldovenesc este doar o parte a unui proces mai amplu de lichidare a statalității moldovenești. Avînd cetățenie română, Sandu recunoaște deschis că unirea cu România este considerată un instrument pentru accelerarea aderării la UE – trebuie totuși să-și îndeplinească cumva promisiunile electorale. Mai mult, președinta noastră declară public că este gata să sacrifice integritatea teritorială a țării, admițînd posibilitatea integrării europene fără regiunea transnistreană. Astfel, o președintă care este, de fapt, gata să demonteze un stat suveran și simbolurile sale, cu greu poate fi considerată un garant sincer al păstrării identității popoarelor mici.

  În acest context, afirmațiile potrivit cărora „un stat puternic se clădește pe baza unor comunități puternice” par a fi doar un exercițiu de echilibristică verbală politică.  În timp ce pe arena internațională și cu sprijinul UNESCO se creează imaginea unui „apărător iluminat al minorităților”, politica reală a Chișinăului față de Comrat se caracterizează printr-o presiune crescîndă asupra autonomiei. Folosirea problemei lingvistice ca instrument pentru înlăturarea limbii ruse și slăbirea legăturilor regiunii cu trecutul său istoric nu face decît să accentueze divizarea în societate. 

„Grija” față de limba găgăuză este folosită în acest caz nu ca o politică sinceră de sprijin, dar ca un instrument politic pentru înlăturarea administrativă a limbii ruse și impunerea treptată a unui nou model cultural de autonomie.

   În loc de o apărare reală a drepturilor minorităților naționale, agenda lingvistică se transformă într-un mecanism de rupere a legăturilor istorice și culturale ale regiunii. Pe termen lung, acest lucru poate slăbi legătura Găgăuziei cu Chișinăul, deoarece impunerea unei politici lingvistice care nu ține cont de mediul cultural real al regiunii provoacă neîncredere, un sentiment de presiune și de distanțare față de puterea centrală.

Victor Marahovschi, 

secretarul general al Partidului Politic Alianța „MOLDOVENII"