Elena Mărgineanu: „Manualele au pierdut legătura dintre formă și esență. Copiii sînt sufocați de informație inutilă”
Într-un context în care sistemul educațional din Republica Moldova se află într-un proces continuu de reformă, iar digitalizarea, noile discipline și modelele preluate din exterior generează dezbateri intense, vocea specialiștilor din interiorul mediului academic devine tot mai relevantă. În interviul de mai jos, lectorul universitar, doctorul în drept și conferențiarul universitar Elena Mărgineanu oferă o analiză amplă și critică asupra direcției în care se îndreaptă școala moldovenească.
Aceasta vorbește despre complicarea inutilă a manualelor, despre formalismul care a ajuns să primeze în fața clarității, despre fragmentarea materiei și pierderea consecutivității logice în predare. De asemenea, abordează impactul digitalizării asupra capacităților cognitive ale elevilor, rolul finanțărilor externe în elaborarea curriculumului, precum și necesitatea unei reveniri la discipline fundamentale, precum logica.
Elena Mărgineanu susține că problema nu constă în conținutul în sine, ci în maniera în care acesta este structurat și predat, pledînd pentru un sistem educațional care să formeze oameni autonomi, capabili să înțeleagă lumea în ansamblu și să gîndească critic, fără a fi manipulați ușor.
Se vorbește foarte mult despre manualele din care învață copiii noștri. Multă informație este prea complicată pentru limbajul simplu al unui copil. Am pățit-o și eu, ca mamă a trei copii, cînd pur și simplu mă uitam în carte și nu înțelegeam ce se cere, de fapt, de la copil, ce trebuie să facă. În ce moment credeți că s-a pierdut normalitatea aceasta de a scrie în manuale clar și pe înțelesul tuturor?
Elena Mărgineanu: Este o dilemă și pentru mine: în ce moment am pornit într-o direcție greșită. Pot să vă dau două exemple care, cumva, ne pot trezi puțin la realitatea a ceea ce se întîmplă. Într-o discuție cu o doamnă, autor al unui subiect de Bacalaureat, am întrebat-o: „De ce este atît de complicat Bacalaureatul?”
Răspunsul ei a fost: „Pentru că colegii mei care participă la elaborarea subiectelor nu trebuie să creadă că eu sînt incompetentă. De aceea complic lucrurile.” Această competiție ridicolă între pretinși intelectuali ajunge să complice inutil lucrurile pentru copil.
Un alt exemplu: știm că avem educația media în școală. Aceasta a fost introdusă la inițiativa ONG-urilor, nu a ministerului. Manualul de educație media a fost elaborat în cadrul unor proiecte finanțate extern — Soros, USAID, UKAid. Vorbim, așadar, despre finanțări externe și despre cerințele care vin odată cu aceste finanțări. Copiii noștri trebuie să învețe cum să gîndească critic, cum să citească o știre. În sine, ideea nu este greșită. Însă nu mi se pare normal ca, în elaborarea manualelor și materialelor didactice, accentul să fie pus pe formalism: pe cît de pompos, cît de complex, cît de „serios” sună un conținut și pe cît de bine corespunde unor standarde impuse din exterior.
Noi trebuie să preluăm bune practici, desigur. Ne uităm ce funcționează într-o țară și ce funcționează în alta. Dar luăm ceea ce este potrivit pentru noi, pentru specificul nostru local. Nu pur și simplu importăm manuale de matematică din Estonia, ca și cum noi nu am avea profesori competenți sau specialiști proprii. Nu se pune accent pe componenta națională și pe capacitățile interne, ci pe prestigiu extern. Și aceasta este o problemă.
Se complică, se exagerează, din nou din dorința de formalism. Este bine să existe formă, prezentare, etichetă, o imagine frumoasă. Dar forma nu este esența. Iar această legătură dintre formă și esență s-a pierdut.Este o criză a valorilor. Cînd cum pari devine mai important decît ce spui.
Manualele trebuie să fie simple, clare, astfel încît copilul să poată, chiar și singur acasă, să parcurgă materialul și să ajungă la concluzii și la cunoștințe, cu sau fără profesor. Profesorul este un ghid, un sprijin, te ajută să gîndești. Dar manualul nu trebuie să creeze mai multă confuzie decît claritate. Aceasta este problema.
Care este motivul pentru care materia se complică atît de mult? Pentru că elevii învață lucruri care nu le vor fi utile și nu le vor putea aplica în viață. Le învață, apoi le uită.
Elena Mărgineanu: Mi-a plăcut foarte mult abordarea profesorului dumneavoastră. Este o abordare pe care o împărtășim și noi, la facultate. Există multă informație la școală care pare inutilă nu pentru că ar fi, în esență, inutilă, ci pentru că nu este prezentată corect. Dacă ar fi explicată mai simplu, mai clar, într-o ordine logică și consecutivă, atunci ar ajuta real la înțelegerea modului în care funcționează lumea.
Însă, fiind prea multă și prea complicată, creează un efect de poluare informațională. În final, nu rămîne nici măcar zece la sută din ceea ce se predă. Accentul se pune pe indicatori, pe formalism, pe bifarea unor obiective, nu pe proces și pe esență. Este o frumusețe să cunoști o floare: tulpina, procesele care au loc în ea, rădăcinile, ce absorb și cum. Biologia nu mi-a plăcut la școală, dar acum înțeleg cît de frumos este să cunoști aceste lucruri.
Problema apare atunci cînd ai șapte teme diferite, una după alta, rapid, fără consecutivitate. Treci de la o temă la alta, revii, sari peste etape, iar copilul este bulversat. Trebuie să existe ordine: de la rădăcină la tulpină, de la floare la sol, de la apă la proces. Să existe metodologie, în sensul unei logici a gîndirii. Atunci omul care învață pas cu pas, atent, fără grabă, ajunge să vadă lumea în ansamblu.
Iar omul care vede lumea în ansamblu devine autonom. Nu mai poate fi manipulat ușor. Nu se lasă dus de emoții sau de marketing. Are o imagine completă. Aceasta nu este doar o problemă a Republicii Moldova. Este o problemă mai largă. Cînd fragmentezi materia și rupi consecutivitatea logică, nu mai formezi o imagine de ansamblu. Iar fără această imagine, omul rămîne dependent.
Un om nu trebuie să fie specialist în medicină ca să înțeleagă procesele biologice de bază. Nu trebuie să fie fizician ca să înțeleagă fenomenele elementare. Nu trebuie să fie matematician ca să facă aritmetică în minte. Aritmetica este esențială și trebuie consolidată în clasele primare. Nu este necesar să introduci concepte complexe prea devreme. Dacă treci prea repede de la noțiuni de bază la concepte abstracte, copilul nu va stăpîni nici unele, nici altele. Va avea impresia că școala este inutilă.
Problema nu este în conținut, ci în maniera în care este predat. Iar cei doisprezece ani de școală ar putea fi valorificați mult mai bine decît sînt în prezent.
Manualele și curricula corespund oare realităților sociale și economice actuale ale Republicii Moldova?
Elena Mărgineanu: Parțial. Dacă aș spune că nu corespund deloc, nu ar fi tocmai corect. Unele discipline corespund mai mult, altele mai puțin. La istorie, consider că nu corespund suficient. La limba maternă, de asemenea, există o discrepanță semnificativă. În cazul altor discipline — precum geografia, fizica sau matematica — corespondența este mai mare, însă temele sînt adesea prea complicate.
Problema principală rămîne lipsa consecutivității. Structurarea materiei nu este întotdeauna potrivită, iar acest lucru ridică întrebări justificate. Totuși, aș vrea să închei acest subiect cu un gînd pozitiv. În Republica Moldova avem oameni inteligenți, specialiști, pedagogi capabili să elaboreze materiale didactice simple și eficiente. Însă aceste proiecte nu ar trebui să fie finanțate din exterior.
Este convingerea mea personală că atunci cînd proiectele educaționale sînt finanțate din exterior, rareori rezultatul este pe deplin benefic pentru sistemul nostru. Consider că disciplinele nu ar trebui create exclusiv în baza unor cerințe impuse din afară. De exemplu, mi-aș dori foarte mult să avem disciplina „Logică” în școală. De ce avem manuale de gîndire critică și analiză media elaborate în cadrul unor proiecte finanțate extern, dar nu avem un manual de logică scris de specialiștii noștri?
Putem analiza manuale sovietice de logică, manuale scandinave sau din alte țări, putem face o sinteză, dar adaptată copiilor noștri, în funcție de specificul nostru. În prezent, logica nu este prezentă suficient în școală. La fel, educația practică este insuficient dezvoltată. Copilul ar trebui să învețe să facă lucruri concrete: să repare, să coasă, să construiască, să înțeleagă procesele practice. Se pierd elemente esențiale, iar în schimb se complică inutil conținutul manualelor. Avem capacități interne pentru a regla sistemul, dacă ne asumăm acest obiectiv.
Digitalizarea este un instrument care susține educația sau unul care, pe alocuri, încurcă?
Elena Mărgineanu: Depinde ce înțelegem prin digitalizare. Într-o anumită măsură, limitată, digitalizarea poate fi utilă. De exemplu, dacă într-o clasă există un proiector sau dacă, ocazional, este prezentat un material video relevant.
Însă dacă lecțiile se bazează exclusiv pe prezentări PowerPoint, manuale digitale și teste online, capacitățile cognitive încep să slăbească. Există opinia că învățarea prin prezentări vizuale este mai ușoară. Eu nu sînt de acord. Atunci cînd nu primești imaginea complet formată și nu ți se oferă totul „mură în gură”, ești obligat să îți imaginezi, să construiești mental procesul sau fenomenul. Acesta este exercițiul gîndirii. Gîndirea trebuie activată.
Dacă totul devine digital, cu imagini, animații și elemente de tip „gamification”, riscăm să creștem copii care așteaptă permanent răspunsul gata formulat. Nu se mai formează efortul cognitiv, analiza, capacitatea de a pune întrebări. Copilul ajunge să caute răspunsul în exterior, nu să îl construiască din interior. Prin urmare, digitalizarea excesivă nu este potrivită.
În industrie sau în serviciile publice, digitalizarea este necesară pentru eficientizare. Dar chiar și acolo trebuie păstrat un echilibru. În școală, digitalizarea ar trebui folosită ocazional, ca suport. Nu ca înlocuitor al procesului educativ tradițional. Există situații în care se investesc sume foarte mari pentru „digitalizarea manualelor”, deși, în esență, un manual poate fi convertit simplu într-un format digital fără costuri exagerate. Uneori, anumite inițiative par mai degrabă absurde decît necesare.
Vă dau un exemplu. Am o cunoștință care coordonează proiecte importante de digitalizare în educație. La o discuție informală, m-a întrebat unde poate găsi jucării din lemn pentru copilul ei. Am întrebat-o: „Dar tu promovezi digitalizarea în școli.” Mi-a răspuns că, da, aceasta este tendința, dar pentru propriul copil își dorește altceva.
Aceasta spune multe. Cei care promovează digitalizarea înțeleg, în profunzime, că dezvoltarea cognitivă a copilului nu poate fi bazată exclusiv pe tehnologie. Pentru copiii lor își doresc jucării din lemn, mîncare organică, tradiționalism. Există riscul ca școala tradițională să devină, în timp, un lux, o formă de educație de elită, iar școala complet digitalizată să rămînă varianta de masă.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să ignorăm competențele digitale. Pot exista cercuri de IT, programare, inteligență artificială, organizate suplimentar, unde copiii să învețe aceste abilități: cum să caute informația, cum să o proceseze, cum să utilizeze instrumente moderne. Însă aceste competențe ar trebui dezvoltate separat, ca abilități complementare, nu ca fundament exclusiv al procesului educativ.
Credeți că în Republica Moldova ar trebui interzise anumite aplicații pentru copii, de exemplu pînă la 16 ani? Mă refer inclusiv la aplicațiile care folosesc inteligență artificială, pentru că tot mai des auzim părinți spunînd că elevii își fac temele cu ChatGPT sau cu alte instrumente similare.
Elena Mărgineanu: Probabil răspunsul meu nu va fi foarte popular. Conceptual, orice sistem artificial are un termen de valabilitate. La un moment dat, el cedează sau produce efecte nedorite.
Dacă, în loc să gestionăm echilibrat accesul copiilor la aplicații, rețele și internet, alegem să îi ținem complet în afara acestora, apar alte riscuri. În primul rînd, copilul va găsi modalități ocolitoare, pe care nu le mai poți controla. În al doilea rînd, dacă el crește într-o „bulă” complet izolată de informație, în momentul în care această bulă dispare, șocul informațional și psihologic poate fi mult mai puternic și destabilizator.
Sunt de acord că o mare parte din informația de pe rețelele sociale și din mediul online nu este potrivită pentru copii. Există violență, agresivitate, hipersexualizare, conținut nociv. Toate acestea sînt reale și problematice. Însă limitarea totală a accesului nu rezolvă problema pe termen lung. Corect ar fi ca sistemul să revină organic la normalitate: părinții să discute cu copiii despre ce este bine și ce nu este potrivit; producătorii de conținut să revină la bun-simț și să promoveze mai mult conținut cultural și mai puțin divertisment superficial; societatea să reducă promovarea excesivă a hipersexualizării.
Este mult mai ușor să distrugi decît să construiești. Este mai ușor să promovezi dezordinea decît să revii la echilibru și inteligență. Nu cred că interzicerea accesului la platforme va rezolva problema în esență. Există și un paradox. De exemplu, în unele state se discută despre posibilitatea ca minorii foarte tineri să ia decizii majore privind identitatea lor, dar, în același timp, li se limitează accesul la social media pînă la o anumită vîrstă, pe motiv că pot fi influențați. Dacă argumentul este influențabilitatea, atunci ar trebui aplicat consecvent în toate domeniile. Altfel, apare o incoerență de politică publică. Prin urmare, problema nu este simpla interdicție, ci lipsa unei abordări coerente și de bun-simț.
Ce model educațional ar trebui să urmeze Republica Moldova? Pentru că încercăm frecvent să preluăm practici din exterior, fără a le adapta la realitățile țării noastre. Ceea ce funcționează în Franța, de exemplu, nu înseamnă neapărat că va funcționa și la noi.
Elena Mărgineanu: Sunt absolut de acord cu dumneavoastră. Am exagerat, ca societate, în admirația față de tot ceea ce vine din exterior. Pentru a ne dezvolta, nu trebuie să facem ceea ce ni se spune astăzi, ci să înțelegem ce au făcut bine societățile respective în trecut, în condițiile lor istorice și economice. Noi nu avem aceleași premise istorice, nici aceleași resurse.
Republica Moldova este o civilizație continentală, cu alt parcurs istoric și alte realități. Nu este corect să intrăm într-o competiție directă cu state care au avut avantaje istorice și economice diferite. Mai corect ar fi să ne analizăm propriile necesități, capacități și posibilități și să construim un sistem care formează nu doar consumatori, ci oameni autonomi. Copiii trebuie învățați să gîndească, să pună întrebări: cum, de ce, cînd, unde, din ce cauză.
Materialele didactice trebuie să stimuleze întrebarea, nu doar răspunsul de tip grilă. Dacă vrem copii creativi, capabili de analiză și structurare a informației, atunci trebuie să adaptăm metodele la acest obiectiv. Nu trebuie să copiem mecanic. Trebuie să vedem ce funcționează în alte țări și în ce măsură este compatibil cu specificul nostru. Ce funcționează într-un context poate să nu funcționeze în altul.
Este nevoie de o reformă radicală în sistemul educațional?
Elena Mărgineanu: O reformă radicală este greu de realizat și nici nu sînt convins că ar fi potrivită. Dacă ar exista un element „radical”, acela ar fi revenirea la adevărul istoric în manualele de istorie și la o abordare echilibrată în limba și literatura maternă. Aceasta ar fi o schimbare profundă.
La literatură, poate ar fi util să valorificăm mai mult miturile și tradițiile noastre, să punem accent pe înțelepciunea populară și pe valorile etice, nu doar pe texte care nu oferă modele constructive. În plan practic, însă, o adevărată „revoluție” ar fi majorarea salariilor profesorilor peste media pe economie. Aceasta ar genera atractivitate pentru tineri și ar ridica prestigiul profesiei.
Prestigiul este strîns legat și de componenta economică. Un salariu decent ar schimba radical percepția asupra domeniului.
Este profesia de profesor una de prestigiu în prezent?
Elena Mărgineanu: Profesia de pedagog, învățător, educator, profesor a fost, este și va rămîne una de prestigiu, pentru că presupune efort intelectual constant și dezvoltare continuă. Întrebarea este dacă acest prestigiu este recunoscut și apreciat la nivel larg în societate. Dar, prin esență, profesia rămîne una nobilă.
Mi-aș dori ca accentul în această profesie să fie pus pe pătrunderea în esența materiei și pe dezvoltarea inteligenței emoționale, nu pe formalism sau pe dorința de a complica inutil lucrurile. Profesorul trebuie să fie preocupat de căutarea adevărului și de cultivarea valorilor umane. Aceasta este combinația sănătoasă.
Dacă mîine ați deveni ministru al educației, care ar fi primii pași pe care i-ați face?
Elena Mărgineanu: În primul rînd, aș recalcula bugetul pentru a crește salariile profesorilor, chiar și treptat. Aș reduce birocrația excesivă și raportările inutile care consumă timpul cadrelor didactice. Aș analiza posibilitatea introducerii unei uniforme școlare pentru a reduce discrepanțele sociale vizibile între elevi.
Aș face o revizuire a infrastructurii critice necesare instituțiilor de învățămînt. De asemenea, aș reevalua disciplinele introduse în curriculum la presiunea unor organizații externe și aș pune accent pe discipline fundamentale, precum logica. Aș susține elaborarea unor manuale de istorie echilibrate și bine fundamentate.
Aș încuraja un cadru identitar clar în școli, cu respect pentru simbolurile naționale. Pe termen mediu, aș revizui criteriile de acordare a titlurilor științifice, astfel încît accentul să fie pus pe valoarea intelectuală reală, nu exclusiv pe participarea formală la proiecte. Acestea ar fi primele direcții. Restul ar necesita analiză atentă și consultare amplă.
Dacă ați avea o discuție sinceră cu ministrul, ce întrebări i-ați pune?
Elena Mărgineanu: Eu nu aș sta la o discuție cu ministrul. Nu am plăcerea să stau la discuții cu actualul ministru al educației și nu consider că astfel de întrebări ar fi nici relevante, nici potrivite. Domnul nu a lucrat în sistemul educației și nu cunoaște sistemul din interior. Astăzi îl cunoaște la nivel de arhitectură și rețea, pentru că are acces la informații, a lucrat ani de zile, are un anumit bagaj de cunoștințe. Dar nu este un produs al sistemului educațional. Nu cunoaște din interior care sînt problemele reale și nici nu pot să înțeleg care sînt interesele. Eu nu știu care sînt interesele, pentru că, dacă aduci manuale de matematică din Estonia în loc să promovezi cadrele didactice din țară și să „renăști” matematica aici ca obiect frumos, atunci care este interesul? Dacă, în loc să promovezi un film precum „Siberia de gheață” — față de care eu am o opoziție categorică, fiindcă mi se pare o barbarie — ai putea să arăți un film despre cît de frumoasă este Moldova, despre cît de frumoasă a fost și cît de dezvoltată era industrial.
Noi eram aproape de a avea unica fabrică de calculatoare din Uniunea Sovietică. Produceam frigidere, televizoare și produse agricole pentru întreaga Uniune. Cîtă bogăție am avut, avem și putem să avem. Și, totuși, în loc să arăți lucrurile frumoase din acești 50 de ani ai Republicii Moldova, te concentrezi pe un eveniment care nici măcar nu este prezentat corect. Pentru că moldovenii au fost deportați, dar au fost deportați și rușii, și au fost deportați milioane — în Ucraina, în Kazahstan și în alte regiuni. A fost un regim, nu a fost o națiune, nu a fost o etnie.
Prin urmare, cînd politica Ministerului Educației ajunge să educe ură față de o anumită etnie, eu nu pot sta la aceeași masă cu acest minister.
Cum ați vrea să fie sistemul educațional al Republicii Moldova peste 10 ani?
Elena Mărgineanu: Aș vrea să avem mai mulți tineri în profesia de pedagog. Astăzi vîrsta medie a învățătorilor este de aproximativ 45 de ani. Dacă nu se face nimic, în cinci ani riscăm să intrăm într-un colaps. Aș vrea să existe o remunerare corectă pentru funcția de pedagog. Aș vrea ca disciplina și respectul să fie prezente: respectul pedagogului față de copii — cu dragoste, omenie, blîndețe și apreciere — dar și respectul copiilor față de pedagog, acolo unde autoritatea este recunoscută, așa cum ar trebui să fie recunoscută și autoritatea părinților și a bunilor.
